În ce fel e uitat ceva care, totuşi, lucrează şi e activ în cunoaştere, care explică acte uzuale ale cunoaşterii, ceva a cărui existenţă ajung să o presupun, sau postulez, pornind de la eficienţa cunoaşterii logice? Ce mod de latenţă are neascunderea, cum e simultan activă şi uitată? (Heidegger sugerează că neascunderea e implicită în adevărurile propoziţionale cotidiene.) Heidegger face o mitologie a cunoaşterii, aduce o ipoteză mitică. Mitologizează cotidianul cunoaşterii, presupunând adâncuri implicite.
Neascunderea e mai degrabă o posibilitate spirituală, ceva virtual, activabil, identificată de Heidegger la presocratici, decât o evidenţă fenomenologică, decelabilă în acte cotidiene de cunoaştere. Heidegger caută originarul cunoaşterii, istoric şi cognitiv (prioritatea neascunderii).
Or, Heidegger caută să formuleze în termeni istorici şi de teoria cunoaşterii o chestiune de mitologie.