Imputarea exterioară nu e a sfinţirii, ci a îndreptăţirii (care e gestul harului, nu transformarea), adică a alegerii. Îndreptăţire nu înseamnă restaurare, ci decizia suverană, 'deschiderea'. Nu sfinţirea îi e exterioară omului, 'numai imputată', ci alegerea, gestul harului (omul nu se mântuieşte singur, nici nu deţine preambului, vreun drept, ci e ales gratuit, ca din neant).
Protestanţii nu cred că îndreptăţirea e sinonimul sfinţirii, ci al alegerii libere de către Dumnezeu. Se poate ca Ap. Pavel să fi înţeles îndreptăţirea ca sfinţire, dar reformatorii o corelează cu decizia liberă a Lui Dumnezeu, faţă de o creatură căreia nu i se cuvine în mod natural nimic.