Când discută imputarea exterioară, reformatorii se referă la alegere, la predestinare, la decizia dumnezeiască, în raport cu lipsa de merite a omului, şi nu la sfinţire. Neantul fiinţei naturale anulează aparenta nedreptate a alegerii (omului ca fiinţă naturală nu îi e datorat nimic, e neant). Imputarea exterioară reuneşte predestinarea, gratuitatea absolută a harului, cu exonerarea Lui Dumnezeu (e şi o teodicee).