Am văzut, la TV, o emisiune în care erau amintiţi Eduardo Galeano şi 'Memoria focului', 'Mexico 70' al lui Ioan Chirilă, clasicistul Tohăneanu; ceva din interviul Oanei Lazăr cu submediocrul Oişteanu, corectat oportun de amfitrioană în legătură cu caracterul tipic al unui basm cult; Cent mille dollars au soleil, 1964, cu Belmondo şi Ventura, o naraţiune eroicomică, Belmondo e prea luminos şi nonşalant pentru personajul lui, prea citadin, anecdota cu finlandeza e reprezentativă pentru ifosul muncitoresc al filmului; Entre les murs; Perfect Sisters, cu Abigail Breslin, Georgie Henley, Mira Sorvino; D. Flămând, bombastic şi guraliv, de un histrionism vulgar; French Cancan, 1954, regizat de Renoir, cu Gabin; Toate pânzele sus, toate douăsprezece episoadele (mai puţin începuturile episoadelor 5, 7, 9), întâiul episod e de un pitoresc neaşteptat şi de un farmec infinit de savuros, titlurile episoadelor sunt remarcabile: O întâlnire … sau chiar două (cu Florina Cercel, o aristocrată din Argentina), Praf de aur, La capătul lumii; Brumaru, cu două referiri la Eminescu; Le Carrosse d'or, 1953, regizat de Renoir, cu Anna Magnani, D. Lamont (viceregele); Solitary Man, cu M. Douglas; cineva, despre timişoreanul Pamfil şi Piaget, bionică; Finkielkraut, despre Péguy, W. Benjamin; The Human Stain, regizat de Benton, cu Hopkins, ceva vulgar, artificial, neverosimil, retoric, şleampăt şi calp, de un plebeism anost, aşa cum e şi literatura lui Ph. Roth.