Am văzut-o pe Helen Mirren în Cal, 1984, în rolul văduvei plictisite. Filmul e, de fapt, foarte modest ca dramaturgie. Protagonistul e un tânăr influenţabil, dominabil, prea docil, un submediocru, un personaj amorf, care nu are nimic luciferic sau dostoievskian.
Pretinsul dostoievskianism (logica remuşcării, nevoii, mărturisirii, ispăşirii) ar fi o răstălmăcire; femeia, însă, înseamnă puterea morală.