Pleşu nu e un caragialian, pentru că e un om integral practic, un fost premiant, un ambiţios în sensul acesta, al reuşitei sociale standardizabile, cu o înţelegere destul de naivă a culturii, a cuprinsului culturii, un descurcăreţ, cât se poate de oportunist şi de pragmatic, cu majoritatea trăsăturilor premiantului, ale şcolarului eminent, inclusiv infatuarea şi mulţumirea de sine, un moralizator fără profunzime morală, foarte izbutit ca tip practic; admiraţia îi e străină, ceea ce e semnul unei mediocrităţi afective, al unei afectivităţi anoste, sumare şi neconvingătoare, însă e un mare atu practic. Caragialienii sunt mai contemplativi, mai sentimentali.
Pleşu e mediocru ca analiză morală, de idei sau de artă, adeseori obtuz, cu o înţelegere lipsită de afectivitate sau de admiraţie, prozaică. Aceste lucruri nici nu sunt defecte, ci mărginiri.
Pleşu e unul dintre aceia care nu înţeleg că lumea lui Caragiale e irelevantă sociologic încă de acum un veac, lucru care fusese, dealtminteri, remarcat chiar la vremea respectivă.