Criticile tranşante sunt adesea rezultatul situării în alt plan al cunoaşterii decât cel vizat prin obiecţii; aşa se întâmplă, de ex., cu negarea ştiinţei cantitative în numele principiilor fizicii aristotelice, etc., şi cu toate negările spectaculoase, cu pamfletele răspicate. Justeţea criticii acesteia extrinseci, fundamental inadecvate, e numai aparentă. Cu cât mai spectaculoasă e negarea, cu atât e principiul ei mai dependent de o atitudine străină de planul în care se situează ceea ce e criticat astfel.

            Asemenea critici (ale unor ştiinţe, opere, etc.) sunt pledoarii pentru inapetenţă, dar febrilitatea pe care o exprimă, convingătoare moral pentru moment, e factice. Ele confirmă şi argumentează prejudecăţi, antipatii, inapetenţe, etc.. Valoarea lor pentru cunoaşterea obiectivă e nulă în sine. Metanaraţiunile ar putea fi şi ele o astfel de situaţie, întrucât ele dublează planul fenomenal al diacroniei cu nişte arabescuri ideologice, în numele logicii onirice şi al căutării arhimedice.