Naţionalismul românesc cel mai strident a fost un fenomen de … sincronism, de sincronizare cu moda occidentală a naţionalismului, o formă de mimetism, de inspiraţie occidentală, aşa cum a fost remarcat, la vremea aceea, de către Ralea (care era inspirat tot de o ideologie autohtonistă, poporanismul, deasemeni preocupată de specificul naţional, temă care, ca patriotism nedezminţit, reverberat în cultură, există chiar la … Lovinescu, cel care polemizase cu cosmopoliţii simbolişti). Naţionalismul militant n-a pornit de la opincă, ci de la inşi de educaţie apuseană.
Fetişizarea valorilor satului, cu idealul ei paseist de ţărănism urban, de ruralitate transpusă, provine dintr-o dispută verbală: deoarece modernismul nu îşi propune altceva decât cizelarea unui fond viabil de valori în forme proprii urbanului; dacă în lumea (idealizată) a satului există nişte valori morale autentice, modernismul înseamnă mersul către găsirea de soluţii de transpunere a lor în contexte sociale noi, iar simpla enunţare a excelenţei morale a lumii satului românesc de odinioară nu reprezintă în sine o tactică de inserare a acestor valori în universul citadin. Dihotomizarea aceasta artificială e înrudită cu ideologia monahismului în lume. Etica iluministă, socialismul, feminismul, etc., chiar aceasta sunt: monahismul în lume. Realizarea secularistă a monahismului în lume, adică inserarea creatoare a unor idei morale în contexte sociale noi, a precedat enunţarea dezideratului de către teologi. (Faptul că, pentru unii creştini, soluţiile seculariste, iluministe, nu sunt legitime, e altceva.) În termeni sociali, modernismul realizează ceea ce tradiţionalismul naţionalist abia urmează să enunţe ca deziderat. Modernismul responsabil nu proclamă excelenţa anomiei sociale. Dimpotrivă, vizează găsirea de forme sociale optime, în contexte noi. Liberalismul românesc interbelic nu se opreşte la constatarea disfuncţiilor urbanului; el are un ideal de urbanitate, al cărui nucleu sunt tocmai nişte valori morale recunoscute. La antipod, soluţia schiţată de naţionalismul tradiţionalist e infuzia de cultură de inspiraţie rurală, vânturarea de poncife, de cimilituri şi de sfătoşenie de şezătoare.
Nihilismele, anarhismele au o situaţie aparte, întrucât pornesc de la negarea, de la neacceptarea moralei apusene principale aşa cum au aflat-o iniţiativele seculariste ale sec. XVII. Dar etica iluministă nu îşi propune altceva decât să dea o formă plauzibilă valorilor creştine. La fel, modernismul nu intenţionează anihilarea valorilor codificate ca ale satului, adică acelor idei morale acceptabile, recunoscute ca valabile. Unde lasă de dorit naţionalismul e în formularea de modalităţi, de tactici de realizare a universului moral ţărănesc în medii foarte diferite. Dacă idealul reacţionarismului paseist şi autohtonist nu e eradicarea urbanului, dezurbanizarea, atunci miza efortului e găsirea de soluţii pentru realizarea socială a valorilor atribuite ruralului, în contextul oraşului. Idila şi elegia nu sunt soluţii sociale. Dacă soluţia pentru urban a naţionalismului e ruralizarea sa, atunci nu e o soluţie nici prea ingenioasă, nici prea fezabilă. Naţionalismul paseist şi ţărănist e bocitoarea satului românesc.
Prin natură, modernismul e un esenţialism, iar naţionalismul tradiţionalist, paseist şi reacţionar se pretinde a fi un literalism, însă e o formă de obtuzitate, acribia lui Trăsnea. De la Iluminism, modernismul se revendică de la un set de esenţe. Socialismul, feminismul, studiul cantitativ al naturii apar ca prelungirea creatoare a unor direcţii culturale preexistente.
Naţionalismul a fost o ideologie şi o modă, nu o spiritualitate. Prin naţionalism, românii s-au sincronizat cu stihia naţionalismelor occidentale; naţionalismul ceauşist al anilor ’70-’80 a fost o reiterare şi o reciclare, cu totul aservite statului, a unor lozinci mai vechi.
Dacă poate fi găsit un fond comun al naţionalismului românesc interbelic cu acelea antebelic şi de sec. XIX (şi acelea tributare ideologiilor occidentale), expresia formei interbelice (Crainic, Pillat, Nae Ionescu, etc.) e direct dependentă de expresiile apusene din aceeaşi vreme.
În forme rezonabile, naţionalismul e, ca la Steinhardt, patriotism, debarasat de prisosul paseismului pios şi al sentimentalismului ţărănist. Examinat îndeaproape, naţionalismul e o paletă, de la forme delirante (tracomania, protocronismul absurd, inclusiv al lui Stăniloae) la patriotismul sobru. Previzibil, paseismul delirant a servit cel mai bine interesele propagandei ceauşiste, cu acel surogat de erudiţie absurdă, provincială, care a dus la voga scrierii dacice, etc.. Se poate afirma că rătăcirile protocroniste ale lui Stăniloae dau măsura intelectualităţii lui.
Naţionalismul românesc a fost îmboldit de ghimpele secret al complexului de inferioritate.
Naţionalismul legionarilor, al tradiţionaliştilor, al autohtoniştilor, a fost direct inspirat de modele apusene. Neaoşismul ca doctrină a fost unul mimetic.

Unele westernuri recenzate de brazilian le cunosc (‘Cable Hogue’, ‘Winchester ‘73’, ‘Duel în soare’, ‘Mohawk’, ‘Omul din Laramie’, ‘The Capture’, ‘Numai vitejii’, ‘Raidul lui Ulzana’, ‘Diligenţa’, ‘Pentru câţiva dolari în plus’, ‘Pistolarul’, ‘Unforgiven’, ‘Cel bun, cel rău …’, ‘A fost odată …’, ‘Ultimul tren …’, ‘Open Range’, ‘The Range Feud’, ‘Cerul …’ lui Hawks, ‘She Wore …’, ‘Hombre’, ‘Ride, Vaquero!’—despre trei din ele am scris anul trecut, iar despre un altul, anul acesta); în general, sunt mulţumit de tonul remarcilor lui, cu toate că sunt nepătrunzătoare şi lipsite de dibăcie analitică, lucrare a unei minţi mediocre şi neinspirate. Dar calificativele date de brazilian sunt cam modeste, parcimonioase, cu excepţii ca ‘Semnul roşu …’ din ’51, ‘La amiază’, ‘Asasinarea lui Jesse James …’, ‘Destry …’.
Acolo unde pot să compar impresiile, evaluările brazilianului par foarte sărace ca analiză şi pătrundere, reduse la remarci schematice, banale. Aprecierile brazilianului sunt adesea rezonabile; mi-a plăcut ideea axării pe un gen, iar brazilianul e lizibil, cu toate că nu e în liga celor doi, însă nici atât de mălăieţ şi nesărat ca germanul.
O oarecare prolixitate, absenţa unui principiu analitic consecvent, şi mai ales lipsa inspiraţiei sunt mărginirile brazilianului. Impresioniste ca formă, remarcile lui sunt ocazionale, dar credibile, plauzibile. Ideile sunt banale, oportuniste şi boante, lipsite de perspicacitate sau de fineţe. Ideea lui de western sunt mai ales cele din anii ’50, adică cu care era obişnuit în copilărie.

Laura a făcut câteva westernuri cu Gibson.

Vin. dim. mai aveam 5,3 mil. (4,1 & 1 & 0,2 mil.).

E posibil să fi răstălmăcit ‘Duel în soare’ din cauza vârstei.

Nocivitatea moralei predicate de ipocriţi, în primul rând aceia profesionalizaţi. Psihologia bidimensională, reducţionistă, simplistă.
Familia e o profesionalizare a moralismului ipocriţilor.
Simplismul, căutarea de şabloane, ca laşitate.

Actorii: ca ideea de loazir, de inefabil, de menajare ca logică hedonică.

Relaţia filmelor lui Boetticher cu westernul din ’52.

Ideile trebuie testate logic, deşi pot nedumeri, şi atunci apare tendinţa biografismului, a explicaţiei biografice, care e o problemă insolubilă.

Psihologia tiranului. Indignarea şi priceperea. Indignarea coboară la nivelul otrepelor. Idilismul şi pustiul (‘Morgan’, etc.); boala trebuie înţeleasă ca boală.
Pasivitatea: depinde care sunt lucrurile pe care le laşi să se întâmple.

Circumstanţele. Jucatul.

Cele trei ticăloşii (vademecumul & ’93 & rev.).

Lirismul melodramatic inegalabil al ‘Dolarilor în plus’.

Epitet, vârstă & puşcărie & om & pândit & mâncatul. Agăţatul. Vârsta. Pânditul. Ce animal numeşte un copil, aşa. Pentru urmările Sf. Împărtăşanii nu am decât dispreţ. Cloacă de venin. Că un copil poate fi numit aşa. De câte ori au numit-o părinţii ‘scroafă’. Cineva care crede că un copil poate fi numit aşa.

Despotismul religiei, în aceea că cineva ştie la ce rezultat ar trebui să ajungă un altul, cum ar trebui să simtă. Religia înseamnă dominare.

Cineva care, la această vârstă, nu ştie decât ….

Ca ins netiranizabil ….

Extratereştri şi fiinţe fantastice. Taxonomie.

Idealul recreativ al echilibrului burghez, ca pozitivitate, ca posibilităţi, ca opus posomorârii.

Condescendenţa neputincioşilor.

Puţinul pe care l-aş scrie despre lumea Bârladului se referă la expresiile radiologilor vârstnici de acolo, modelate în plastilina ticăloşiei fermentate. Secţia însăşi e pestilenţială. Figurile radiologilor bătrâni, esenţial ţărăneşti, rurale, au amprenta aceea de ticăloşie idioată. Chipuri greoaie de lichele abrutizate. Feţe patibulare, expresive involuntar, de piraţi. Fizionomiile de puşlamale hâtre, de bujaverci cretine, ale lui Petcu, etc.. Expresii de viclenie imbecilă. Moş Petcu, tip de ţăran parvenit, ghiorlan ajuns. Caricaturalul necruţător, atitudinea caricaturistului nefiind decât riposta cuvenită.

Două episoade nedemne de mine, pomana şi sâmbăta. Miluirea unui pomanagiu. Conştientizarea anomaliei.

Răsăritenii vor ecumenism cam aşa cum vrea Ib. afaceri.

Dum., după 10 seara, smântână, ciorbă de viţel, doi cârnaţi, castraveţi.
Vin., până la 10 ½ seara, primul western cu Scott, după şapte ani.
Sb., de la 10 ¼ seara, ‘Până la ultimul om’.
Vin. am adus de la Bârlad şuncă, un trigon cu caşcaval, tortelloni.
Sb. seara, ghiveci, o tartă cu alune.
Dum. dim. mai aveam 9 ţigări. Dum. la prânz: cremwurşti, ghiveci. O tartă ca dejun.

Dum. seara, & 100 & 70 mii [pâinea & web & două tarte].
Vin., 92,8 & 270 & 155 & 140 & 79,2 & 20 mii, un bon, şi 3,744 mil. [pilaf, usturoi, cola & bilete & ţigări & vols. & trigoane, tortelloni & cafele & vols.].
Joi, 19,8 & 204,1 & 59,6 mii, şi un bon [trei croissante, cafea, salată de carne & ţigări, cola, cafea & plăcinte cu mere, melci cu brânză].
Sb. dim., 155 & 100 & 87 mii, şi un bon [ţigări & ziarul & polonezi, pâine]. Sb. seara, 155 & 70 & 5 mii, şi trei bonuri [ţigări II & tarte cu alune & sarmale, smântână, ghiveci].
Dum. dim., 155 & 70 & 64,5 mii [ţigări & şosete & cafea, cola].
[Vin., 0,76 & 3,744 mil.; sb., 570 mii.]

Pe parcursul prefeţei lui la o antologie, Negoiţescu ajunge să îi atribuie lui Lovinescu o perioadă impresionistă, urmând ‘indiferenţei estete a literaturii critice’ (‘indiferenţă estetă’ ca atitudine stilistică asumată de critic, ca afectare). Ceea ce a repudiat Lovinescu din critica proprie e afectarea: ‘scepticismul ostentativ’, ‘perifraze edulcorate şi diluări stagnante’, stilul afectat şi preţios căruia i se consacrase şi care nu e neapărat o marcă a criticii impresioniste franceze. Impresionismul lovinescian înseamnă expresia unitară, succintă, concludentă a judecăţii întemeiate pe ‘simpla emoţiune estetică’. În această ordine de idei, se poate ghici că prototipul unei asemenea atitudini e chiar cel venerat drept ‘cea mai nobilă icoană de epicureism intelectual’. În propria critică, relativismul temperamental, ferm dar calm, nedemoralizant, a rămas. Cum însuşi autorul o ştia, relativismul acesta ţinea de ‘temperamentul elegiac’, de dimensiunea elegiacă, nu de vreo pulsiune anarhistă sau nihilistă. Critica e înţeleasă ca un oficiu public, de intelectual fără convingeri absolute, dar capabil, cum observă Negoiţescu, de investire dogmatică.
Pentru Lovinescu, acest oficiu public e o dimensiune indiscutabilă, fundamentală,
Negoiţescu credea că neîncrederea în teorie şi activitatea de teoretician ale lui Lovinescu alcătuiesc o contradicţie numai aparentă. Nefiind un gânditor prea pătrunzător, fiind înclinat către afectare şi către prevalarea de etichete, Lovinescu se cere interpretat în termeni obiectivi. Aşa, condiţia teoriei lovinesciene, a operei de teoria culturii, nu poate fi rezumată la o referire despre obârşia subiectivă a gândirii teoretice. Cu toate că autorul îşi asumă condiţia subiectivă a teoriei, creaţia lui teoretică e una obişnuită, analizabilă ca atare, subiectivitatea nu e un principiu intrinsec al ei, iar la Lovinescu obişnuitul teoriei nu pare mai puţin natural decât relativismul, etc.. Convingerile lui sunt corectate, dar nu subîntinse, şi în niciun caz subminate, de pretinsul nihilism temperamental.
Evaluând vârstele scrisului lovinescian, Negoiţescu preia şi reiterează perspectiva autocritică a înaintaşului său. Acesta se prezintă drept un autor care a rătăcit îndelung şi s-a găsit târziu. Trebuie înţeleasă natura foarte practică a întreprinderii lovinesciene, ca impunere practică a unei sensibilităţi moderne: revizuirile lui, de ex., apar ca revoluţionare în raport cu nivelul bursei reputaţiilor, cu ideile primite despre autori, cu interpretarea şcolară, obişnuită. Scrisul lovinescian traversează câteva etape: ‘scepticismul ostentativ’, ‘ostentaţia scepticismului’; ‘critica literaturizată’, literaturizarea, ‘perioada estetă’ (la ‘Convorbiri critice’), cu ‘scenete divagante, stilistic delicvescente’; ‘revizuirile’ (la ‘Flacăra’), ‘revizuiri din unghiul perspectivei istorice’, ‘perioada revizuirilor istoric-perspectivice’, adică ‘impresionismul dogmatic’; şi a patra, ‘perioada simbolist dogmatică’, ‘simbolismul dogmatic’, ‘simbolizarea expresiei critice (…) şi desfăşurarea ei pe planul (…) genurilor literare’, a celor cinci volume ale sintezei contemporane, ’26-’29, plus scrierile ulterioare.
‘Metoda lovinesciană era, la nivelul cel mai înalt, tipic simbolistă.’ Postulând astfel ‘simbolismul structural al criticii’ lovinesciene, Negoiţescu îi interpretează evoluţia ca pe o secvenţă de ‘trepte ale integrării simboliste’.
Alegând ‘calea simplei emoţiuni estetice’, neascunzând că în activitatea lui ‘criticul se caută pe sine’, Lovinescu urmăreşte însă determinările sociale ale gândirii, şi practică critica drept oficiu public. Criticul trebuie să exprime sensibilitatea actuală, vizând ‘sincronizarea manifestărilor noastre sufleteşti’, aducerea la zi sau acordarea judecăţii, ‘cerută de însăşi variaţia sensibilităţii estetice a epocei’ (’28).
Negoiţescu are dreptate să observe că, de fapt, metoda revizuirilor are semnificaţii multiple: ca perspectivă diacronică, ca ‘evoluţie sensibilă a criticului’.
Filozofic, Lovinescu era un liberal vechi, de un tip obişnuit în epocă, şi dispărut între timp. (Situaţia aminteşte de precizarea cuiva că liberalii americani de odinioară ar fi, astăzi, conservatori, inacceptabili pentru liberalismul principal al zilei.) Patriot, opus xenofobiei şi barbariei, Lovinescu scria pentru sine că îl enervau ‘evreismele lui Vianu’. La un moment dat, o polemică tăioasă l-a opus pe Lovinescu criticilor cosmopoliţi. Relaţia lui cu gânditorii simbolişti ai vremii nu a fost, probabil, mai puţin spinoasă decât cea cu autohtoniştii.
Lovinescu a scris, în ‘Memorii, II’, despre identificarea sa afectivă cu poezia unui simbolist român. Însă trebuie remarcat că el nu afirmă că ‘formula simbolistă în genere’ şi propriul ‘temperament elegiac’ coincid; ci numai că poezia acelui simbolist român convenea deopotrivă ‘şi formulei simboliste în genere, dar şi temperamentului …’. Aici poate fi o cheie pentru precizarea naturii relaţiei criticului cu simbolismul, care nu e defel una de … identificare generică, de recunoaştere, de asumare (ca pentru cosmopoliţii cu care a polemizat), ci numai de regăsire a ‘formulei poetice’ proprii în literatura unuia dintre simboliştii noştri. O anume realizare individuală a lirismului simbolist corespunde idealului afectiv lovinescian.
Idealul maiorescian al lui Lovinescu era, în parte, şi unul practic, mundan: ‘cea mai nobilă icoană de epicureism intelectual’, interpretare pe care o va afirma, apoi, şi Călinescu. Dascăl de militantism cultural, Maiorescu îi apare lui Lovinescu nu drept dascăl de austeritate, ci dimpotrivă: ca dascăl de ‘epicureism intelectual’, şi ca ‘icoană’ (care, dat fiind contextul secular, e nu ‘sfântă’, ci ‘cea mai nobilă’). Prin urmare, Lovinescu sesizează inefabilul lui Maiorescu, dar nu ca simplu farmec, ci ca hieratism epicureu. Îi plăcea ţinuta înaintaşului venerat.
În capitolul ‘Evoluţia şi valoarea …’ al prefeţei antologiei, Negoiţescu analizează ‘revizuirile din vremea colaborării la «Flacăra»’, a căror semnificaţie nu e de impunere a unei perspective critice personale, ci de actualizare determinată a lecturii. Năzuinţa lui Lovinescu era să corespundă ‘variaţiei sensibilităţii estetice a epocei’ (’28), ‘conştiinţei actuale’ impuse de ‘nevoia biologică şi socială’ (lexicul determinist sugerează o lume de idei foarte îndepărtată de ceea ce e îndeobşte identificat ca impresionism critic francez!). Legitimarea e una socială.
În unele situaţii, percepţia critică a lui Lovinescu a fost onorabilă, însă mediocră; de o mediocritate onorabilă.
‘Sămănătorismul’ atribuit cu neglijenţă lui Rebreanu e o absurditate: începând de la nivelul stilului, ce poate fi decelat ca … sămănătorist în naraţiunile cu subiect ţărănesc ale acestui naturalist? Rebreanu nu a fost un … sămănătorist vitregit de pontiful curentului. Iar Lovinescu cunoştea sămănătorismul chiar de la început, ca atare s-ar fi cuvenit să sesizeze discrepanţa.
Prefaţa lui Negoiţescu la antologia de scrieri ale lui Lovinescu precede apariţia monografiei, ca şi scandalul ce a urmat aventurii pedofile cu efebul poet.
Stilul lui Negoiţescu era dezarticulat şi prolix. Din perspectiva lui, caracterul acesta e deliberat, neexprimând o stângăcie sau o lipsă de iscusinţă, ci având funcţia de a sugera dinamica gândirii critice. Metoda e a dialogului textelor: ca ‘juxtapunere şi contrapunere de texte’, cum chiar Negoiţescu scrie, artă de mozaicar.
Gândirea critică a lui Lovinescu (care, pentru un adversar declarat al teoriei, era foarte dispus să teoretizeze …) aparţine ‘sistemului estetico-social al imitaţiei, diferenţierii şi sincronismului’, având teoria mutaţiei drept ‘cristalizare supremă a relativismului’. Impresionistul acesta autodeclarat a fost un critic cât se poate de … sistematic.
La Lovinescu, sincron nu înseamnă mimetic, ci dimpotrivă: se afirmă despre un fenomen că e nu imitativ, ci sincron (adică are o cauză comună cu un alt fenomen, nu îl imită); criticul are şi teoria imitaţiei, direct anti-maioresciană, dar şi pe a sincronismului, care exprimă unitatea organică de cauză. În alţi termeni, sincronismul lovinescian nu e o reţetă, o recomandare (imperativul sincronizării …), ci o teorie care explică concomitenţa şi consonanţa. Sincronismul denumeşte mai întâi o acordare, o aliniere în interiorul unei aceleiaşi culturi, nu preluarea de tipare, care ar fi tocmai formele fără fond (în favoarea cărora teoreticianul liberal s-a pronunţat, dealtfel …).
Lovinescu a combătut critica maioresciană a formelor fără fond [1], dar distinge limpede între sincron şi imitativ.
Fenomenele pot fi asemănătoare pentru că sunt sincrone, nu mimetice.


NOTE:

[1] Opoziţia în plan politic şi ideologic dintre Lovinescu şi Maiorescu arată caracterul totuşi ocazional al prevalării primului de maiorescianism, de precedentul maiorescian, de la care preia pe de o parte inefabilul literar şi perspectiva mundană, pe de alta, în planul ideilor, autonomia esteticului, un principiu nu foarte revoluţionar în sine, dar important în contextul dominaţiei antebelice a autohtonismelor. La nivelul acesta al teoriei, polemica poate părea verbală, întrucât Iorga recunoştea, în principiu, distincţia netă dintre îndrumarea culturală ca politică naţională, şi axiologia autonomă a artei. Patriotismul şi preocuparea faţă de elementul naţional există la Lovinescu, aşa cum vor exista şi la următorii maiorescieni, interbelicii.

Principiul fundamental al teologiei lui Stăniloae a fost ipocrizia sfruntată. Stăniloae e ideologul prin excelenţă. Întreaga lui interpretare a fenomenului creştin se întemeiază pe experienţa lumii satului. În numele a ceea ce a cunoscut în copilărie drept lume a satului transilvan a idealizat în modul cel mai temerar lumea românească; cu datele lui temperamentale, e amăgitor să ne întrebăm cât a fost sinceritate, cât polemism, şi câtă necinste în peroraţia lui naţionalistă, pentru că e discutabil dacă omul era măcar capabil de obiectivitate. Absurditatea, simplismul, unilateralitatea, lipsa de caritate sau de cea mai elementară simpatie a judecăţilor lui, severitatea îl califică drept ideologul religios de o mărginire şi inechitate consternante.
Virulenţa cu care a defăimat ceea ce nu cunoştea a impus, în mod regretabil, modelul atitudinii bigoţilor intelectualizaţi. Cei care, ca Paleologu, afirmau că-l admiră, o făceau sau din raţiuni personale şi sentimentale, sau găsind o satisfacţie în defăimarea colţuroasă şi rudimentară a lumii apusene; nu cred că admiraţia lui Paleologu e inocentă.
Stăniloae a fost un ideolog al vrajbei, similar expatriaţilor ruşi care au ales să calomnieze Apusul nu de la Craiova, Sofia sau Belgrad, ci de la Paris sau Washington; ca şi pentru ei, la Stăniloae creştinismul răsăritean e reductibil la cel naţional. Acomodarea cu totalitarismul ceauşist nu există numai la Stăniloae, ci şi la alţi foşti legionari, autohtonişti şi protocronişti. Iar lui Stăniloae îi e caracteristică răstălmăcirea xenofobă şi antioccidentală a legionarismului, ceva care nu făcea parte, în orice caz nu la acest nivel de întărâtare şi de vehemenţă, din demagogia legionară iniţială principală (însă existase, ce-i drept, la Papanace).
A minţit cu îndârjire despre lumea naţională. Primitivismul acesta ar putea să fie înţeles cu afecţiune, dacă ar fi recunoscut ca atare; nerecunoscut drept ceea ce e, e pernicios. Câtă vreme nu îi e atribuită febrilitatea unei vremi, şi asumarea acestei febrilităţi chiar în momentul când ea îşi vădea reversul atât de nociv, legionarismul poartă straiul lipsit de onoare al iresponsabilităţii şi al obtuzităţii militante.
Intelectualitatea lui Stăniloae era modestă.
Nivelul lui intelectual şi cultural era cel al nenumăraţilor erudiţi de provincie apuseni. Obişnuit altundeva, nivelul acesta a părut impozant la noi.
Trebuie să îi recunoaştem naţionalismului acestuia izul maladiv, fetiditatea patologică pe care o au şi alte ideologii absurde, ca ezoterismul modern, etc..

Zilele acestea m-am gândit la Byrd, Morris, Bickford, R. Armstrong, W. Ford, înaintaşii.

Semnificaţia divergenţei dintre gândirea obişnuită şi cea pedantă, dintre modul obişnuit de a gândi, şi acela artificial. Utopia scolastică escamotează faptul că logica aristotelică nu e numai formală în principiu, neutră metafizic, ci şi utilizabilă numai pentru raţionamente despre obiecte de o simplitate ideală, despre termeni univoci, etc. (ca atare, întrebuinţările ei curente exprimă, de fapt, o metafizică nemărturisită). De la simplu la complex nu e un eşafodaj logic, ci un abis le separă. Irelevanţa abruptă a logicii clasice, abstracte. Raţionamentele ei sunt, cel mai adesea, ideale. Domeniul logicii aristotelice e abstractul. Însă nu aşa se gândeşte. Metoda aristotelică e valabilă pentru situaţii elementare sau abstracte.

Ca expresie a loazirului, şi ca simboluri.

Mahalagismul hâd, şi credulitatea.

Loazirul, ideea de loazir.

Frumosul cu care vei trăi e numai frumosul propriei vieţi, acela de care eşti capabil.

Cum erau recapitulate westernurile acum 45 de ani.

Un rol semnificativ al lui Hayes, în ’46.

Cei doi Kennedy: în ’41 şi în ’68; pentru primul, mă gândisem la … al doilea.

Maşinalul, eficienţa mundană sunt şi stupide, meschine. Amoralitatea obişnuită, în sfruntarea ei, e şi descurajantă prin meschinărie.

Triumfalismul, aerul biruitor al gândirii celei mai oţioase.

Ştiinţele spiritului nu sunt nici măcar în principiu similare acelora ale materiei, mai precis ale măsurabilului.

Pozitivitatea neutralităţii. Haosul e o alternativă falsă la neutralitate.

Sb., după 5 ½ seara, muzica ‘Mecanicului Generalei’ (ipoteza fusese corectă, ‘sunetul’ absent era cel al acţiunii).
Rolurile lui Turhan ….

Idealul istoric, ca paseism, face ca ideea să primeze asupra reprezentării.

Cultura naţională a legionarilor e una fără Iorga, fără Caragiale, bineînţeles fără junimism, fără eterodoxia lui Eminescu: o fantasmă puerilă, lipsită de anvergură.

Nu trebuie canonizate popoare sau clase sociale (ca în fetişizarea ‘religiei norodului’). La Iisus, creştinismul se neagă ca religie, se dezîngrădeşte. Creştinismul monastic occidental înseamnă şi negarea ‘religiei populare’ cu triumfalismul ei obscen, cu grotescul pretenţiilor ei la elevaţie mistică. Creştinismul e o şcoală filozofică. Dacă spiritul de şcoală e necesar, nu înseamnă că orice exagerare, orice pedanterie sunt îndreptăţite, orice afectare sau sectarism.

Vin., înainte de 10 seara, ‘Iubitul …’.
Sb. seara, citit 1 ½ ore.
Sb., de la 9 ½ seara, ‘Soţii …’.

Vineri, 270 & 80 & 20 & 33,3 & 207,4 mii [bilete & gustări, la Vaslui: două brânzoaice, doi cremw. & cafele & foietaje cu brânză & ţigări, brichetă, cola, cafea]. Joi, 94 & 114 & 203,7 mii, şi 1,7 mil. [plăcinte cu mere, cafea & parizer, pâine, croissante & ţigări, cafea, cola & chiria].
Mi., 155 & 111,7 mii, şi 1,1 mil.. [ţigări & trei tarte, cafea & vols.]. Ţigările, în drum către casă, cu vols. & gustarea.
Dum., 150 & 190 mii [ziarul & cafea, deodorant, trei carnete]. Sb., 229 & 10 & 469 mii [ţigări II, un snack, un croissant, cola & cafea & pilaf, mici, pâine, cârnaţi, cola].
Lunea trecută, 170 & 30 mii [ţigări, brichetă & cafele].
Marţea trecută, 180 & 20 mii [ţigări, cola & cafele]. Dum. seara, 120 mii [web].
[Sb., 710 mii; dum., 340 mii. Vin., 610 mii.]
Din cele 6,7 mil. (marţi seara) & 4,9 mil. (mi.) mai am 6,15 mil.. (2,8 mil., mi. & joi; vin.—azi, 1,66 mil.. Joi, 412 mii.)

În capitolul despre cântecele de gestă al ‘Istoriei literaturilor romanice în dezvoltarea şi legăturile lor’, Iorga situează începutul limbii literare franceze apte să susţină eşafodajul imaginarului cavaleresc în sec. XII; teza lui e că ivirea cântecelor de gestă cerea o limbă literară evoluată, o altitudine morală corespunzătoare (de negăsit în vremea capeţienilor, de ex.) şi un eveniment determinant, decisiv. Cruciadele au catalizat creaţia literară timpurie. Perspectiva e remarcabilă: eroică şi cavalerească a fost vremea cruciadelor, nu cea idealizată retrospectiv, virtuţile cavalereşti sunt anacronice în veacurile cărora li le atribuie legendele; vitejii de odinioară sunt simboluri, închipuiri stimulatoare. Sentimentele cavalereşti nu existau în vremea care le e atribuită de cântecele de gestă. Acestea reflectă sentimentul contemporanilor, nu pe al străbunilor idealizaţi astfel. Până la cruciade existase violenţă, nu şi cavalerie.
Curiozitatea senină e înviorată şi sugerată. În termeni moderni, medievistul analizează imaginarul cântecelor de gestă. Dimensiunea estetică e de la sine înţeleasă, întrucât aparţinea moralei medievistului, ca interpretare estetică obişnuită. Sintaxa critică a analizei ‘Cântecului lui Roland’ îl anticipează pe Călinescu.
Autoritate în domeniul cruciadelor, Iorga transferă integral cântecele de gestă ale francezilor în cuprinsul ştiinţei lui, sec. XII-XIII. Unele încercări de a bagateliza acribia filologilor nu conving. (Însă Iorga a fost întotdeauna sceptic referitor la datările timpurii, neatestate direct, chiar în cuprinsul literaturii noastre.)
Transformările presupuse de teoria lui Iorga trebuie să fi fost relativ rapide, pentru a explica declinul atât de strident al figurii imperiale, ba chiar al religiei şi al ostilităţii religioase (tocirea fanatismului antimusulman). De ex., Împăratul Carol trece de la suveranul hieratic, la acela contestat, apoi contestabil, chiar hâtru, pentru a dispărea. Nu ştiu dacă aceste schimbări (sau numai deosebiri) traduc regresul, involuţia, sau pur şi simplu provenienţe diferite; nu ştiu dacă e degradarea unei idei naţionale, sau o paletă de idei. Logica istorică pare să se dezintereseze de raţionamentele filologilor. Iar uneori, prudenţa recomandată şi neîncrederea faţă de ingeniozitatea altora în a soluţiona chestiuni nerezolvabile par să fie înlocuite de neastâmpărul de a emite conjecturi.
Legendele franceze în versuri nu meritau nici ignorarea vreme de şase veacuri, nici supralicitarea.
Studiul limbii şi literaturii medievale a început prin a fi riposta dată centralismului renascentist în ipostaza napoleoniană, şi falimentului despotismului monarhic. Iorga îi menţionează pe romaniştii francezi timpurii (Fauriel, Raynouard, P. Paris, Léon Gautier), înaintaşii, precursorii, şi pe clasicii ştiinţei: G. Paris (fiul lui P. Paris), Camille Jullian, Bédier.
În filologia romanică, pozitivismul, scientismul consacrat au urmat romantismului iniţial. E posibil ca azi să nu mai simţim nevoia internă, motivarea acestor idei, însă Iorga le simţea. De la al doilea război mondial, trăim o nouă dominaţie a pozitivismului şi mai ales a scientismului, dar în condiţiile unei emacieri a educaţiei clasice pe care vechii pozitivişti o aveau.