Blaga ajunsese, în scrisul său, la o frumuseţe patristică, emoţionantă.
'Tâlcul florilor nu-i rodul,
Tâlcul morţii nu e glodul.
Tâlcul flăcării nu-i fumul,
Tâlcul vetrei nu e scrumul.'

În lirica ultimelor două decenii ale lui Blaga aflăm o spiritualitate românească fără programatism, autohtonism elevat, asimilat, neprogramatic, neostentativ. Pentru demagogi şi ipocriţi, Blaga e martorul neconvenabil al spiritualităţii autohtone, al arhaicului asimilat, înţeles şi, mai ales, simţit, perceput. Căci Blaga ajunsese la expresia elevată a unei sensibilităţi arhaice, străvechi.
Ceea ce aforismele, eseurile şi tratatele enunţă în termenii reflecţiei şi ai abstractizării, lirica enunţă în termeni umani, nu pentru că gândurile ar fi fost aceleaşi, ci termenul comun e însuşi omul, preocupările sunt aceleaşi, însă lirica nu e o transpunere a filozoficului preexistent, ci expresia umană a preocupărilor lui Blaga.
Ceea ce, în lirica lui Blaga, e prospeţimea ingenuităţii, în filozofia lui devine, sau poate să devină, naivitate.

Dacă emoţia e ceva ce simţi, cum să explici o emoţie, un sentiment, cum să le defineşti exhaustiv, şi în termeni pur tranzitivi? Şi cum să fie universale, ale tuturor?