Sfântul Toma scrie despre credinţă, în secunda pars secundae partis, q. 6, art. 1, că provine ‘de la Dumnezeu care-l mişcă lăuntric pe om prin har’ (ideo fides quantum ad assensum, qui est principalis actus fidei, est a Deo interius movente per gratiam); deasemeni, ‘cunoaşterea zămisleşte şi alimentează credinţa (...), însă cauza principală şi proprie a credinţei e acel ceva [id] care mişcă lăuntric omul să încuviinţeze’ (principalis et propria causa fidei est id quod interius movet ad assentiendum). Iar credinţa necesară pentru a crede trebuie pregătită lăuntric de Dumnezeu prin har. Cu alte cuvinte: credinţa nu e pasivă, dar nici pur voluntară, decisă. Există două tipuri de cauze ale credinţei: credinţa din auzire revine cauzei externe, care nu e cauza capitală şi proprie a credinţei, principalis et propria causa fidei; credinţa, în modul cel mai propriu, nu provine nici din cunoaştere, nici din auzire. La q. 8, art. 4, scrie despre hebetudinem mentis. ‘Mulţi care sunt în starea de har suferă din pricina obtuzităţii, încetinelii minţii.’ Darul înţelegerii nu-l au toţi cei care sunt în starea de har. Ba chiar poate fi necesar ca înţelegerea să lipsească, pentru a preveni trufia. Nu toţi cei care cred înţeleg pe deplin lucrurile care le sunt oferite spre a fi crezute. Obtuzitatea minţii celor care au harul sfinţitor e numai referitor la lucruri care nu sunt necesare mântuirii. Înţelegerea e un remediu, însă nu unul acordat universal.