Sfântul Chiril nu distingea în Fiu două persoane, două identităţi personale suprapuse, dar distingea net două firi, a căror unire nu se traduce în amalgamare, în contopire; toate trăsăturile evanghelice sunt ale persoanei unice, însă unele îi revin numai uneia din firi, iar altele, celeilalte firi. Persoana se numeşte ‘Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit cu un suflet raţional şi un trup’ (‘Formula de unire …’ afirmă aşadar că trupul primit de la Deipara comporta şi ‘un suflet raţional’). La Aristotel, sufletul raţional e actualitatea omului, principiul prin care el este ceea ce e (adică uman). Sufletul raţional e entelehia intelectului, a gândirii. Această entelehie a fiinţei umane e universală, nu personală. Sufletul raţional e esenţa sau entelehia omului. Scrisoarea Sf. Chiril către Ioan din Antiohia e surprinzător de conciliantă: e propusă o înţelegere pozitivă a Întrupării Logosului, ‘omului desăvârşit’ îi e recunoscut ‘un suflet raţional’; ideea lui rămâne că afirmarea titlului de născătoare a lui Dumnezeu enunţă mai bine, absolut neechivoc, unirea ipostatică, şi e bastionul împotriva adopţionismului. Sfântul Chiril vroia să riposteze împotriva adopţionismului; antinomia poziţiei lui provine din definirea anterioară a identităţii personale divine a Logosului. Sufletul raţional primit de la Maria, desăvârşit unit cu dumnezeirea, nu e necesar să fie mai puţin decât o identitate umană, deoarece persoana divină, Logosul, şi cea umană nu sunt de acelaşi gen. Unirea ipostatică e ‘neamestecată’. Sfânta Fecioară e mărturisită drept mamă a lui Dumnezeu ‘potrivit acestei înţlegeri a acestei uniri neamestecate’, adică ea nu e numai mamă a unui om care e unealta Logosului. ‘Ea l-a născut pe Emanuel după trup.’