Balade, ’60 & elegiile lui Beniuc & piesele lui Gib (la J., începutul anilor ’70) & ‘Premianţii’ & Pancu.
Numărul de premianţi.

Există o relativitate şi o variabilitate a ceea ce se numeşte simţ comun. Elementele raţionalităţii experienţei sunt empirice, neuniversale. Simţul comun al aborigenilor, al asiaticilor, al africanilor, al insularilor, ajunge la concluzii particulare. Dar simţul comun denumeşte şi o formă. O formă a raţionalităţii, un mod de a evalua. Simţul comun al occidentalilor moderni educaţi tinde către aristotelism. El e un tipar intrinsec al civilizaţiei, nu panaceul ei. Simţul comun e mediana raţionalităţii unei societăţi. Precolumbienii aveau alt standard al simţului acestuia. Determinările sunt multiple şi complexe. Simţul comun nu e infailibil: e numai rezonabil, şi condiţionat social. Dar exprimă şi simultan simbolizează viabilitatea unei îndrumări, a unei opţiuni intelectuale cotidiene, voinţa de a fi rezonabil. O izbândă moderată însă autentică.

Instinctul de a nu le face jocul pramatiilor, de a nu interioriza ceea ce dictează ei, de a le subverti ticăloşia …. În aceasta, nu sunt singur, mă simt împreună cu alţi dizidenţi, hotărăţi să nu se lase răvăşiţi.

‘Aripile’, ieri, joi (citat de două ori, menţionat o dată), idealul politic aristotelic (era idealul civic, comensurabilitatea, armonia: statul era ţinutul, nu conglomeratul administrativ), începutul ‘Fizicii’ şi elucidarea ştiinţei moderne, eseul dublinezului despre parcul pentru copii, eseul Episcopului despre indicibil şi ceea ce poate să rămână din năzuinţele literare ale întâiei copilării. (Dar simţul comun e câteodată şi paravanul sau pretextul reacţionarismului şi al obtuzităţii, această deschidere poate să devină şi o limitare.)
Ideea de a admira cinci romane (două franceze, două engleze), faptul acesta; iar câteva sunt opere către care se îndreaptă mai puţini catolici educaţi. Chiar dacă unele sunt 7 de autori la modă, iar literatura autorului unuia din ele, chiar de către autorul altuia; patru sunt opere romantice. În metabolismul postărilor a intrat unul din cele cinci romane, capodopera americană. Etica şi bunul ei simţ sunt recomandate.
Ceea ce refuză sudistul e mediocritatea criticilor oportunişti, cârpăceala, îngălarea, tipul ideologilor aiuriţi.
Pseudoştiinţa nu e la scară umană, fantasmagoriile fizicii anti-newtoniene a romanticilor nu e ‘mai la scară umană’, necuprinsul mitologiei nu e la scară umană. Tehnologia modernă e la scară umană. Geocentrismul nu e la scară umană, pentru că falsitatea, eroarea nu sunt la scară umană. Trebuie să începem cu ceea ce e mai bine cunoscut, însă poate deveni necesar ca ulterior să progresăm, să nu ne cantonăm.
Intelectualii creştini contemporani sunt protestanţi care se ignoră, care se pretind altceva.

Caritatea vrută, deliberată, e numai un început.

Bryson în Europa & Jerome.

Melancolia, descurajarea sunt fără rost. Veşmântul lor teoretic e absurd şi neverosimil.

Societatea binelui comun e o societate totalitară, e totalitarismul. Pentru că acest bine comun e interpretat, iar mijloacele către obţinerea lui sunt codificate, de o clasă. Acordul unanim e imposibil. Cu alte cuvinte, guvernarea ar fi depăşită de politica acestui deziderat metafizic. Societatea şerbilor, a dreptului matrimonial absurd şi a Inchiziţiei şi a pogromurilor şi a persecuţiilor nu era decât verbal îndreptată spre ‘binele comun’, acesta e numai o lozincă sau un alibi. Urmărirea binelui comun supranatural nu trebuie controlată, dar nici obstrucţionată, de societate. Societăţile arhaice, colectivismele opressive sunt lumi ale ‘binelui comun’; le rămâne paseiştilor de azi să arate în ce mod principiile democraţiei moderne sunt contrare ‘binelui comun’, şi ce progres faţă de aceasta au însemnat statele confesionale în sec. XX, însă ei nu raţionează pe potriva a aceea ce le e cunoscut cu adevărat, ci a unor închipuiri zadarnice. Paternalismul propovăduit de ei e numai totalitarism deghizat inabil. Ei pretind că oamenii se pot recunoaşte, ca idealuri, în persoana augustă a unui monarh; dar dacă nu? Dacă acesta e ca unii din regii francezi sau englezi? Monarhismul a fost o soluţie medievală. Nazismul are în comun cu democraţia, modernitatea, iar cu lumea medievală, ‘binele comun’. Conducătorul totalitar modern, despotul, dictatorul, e un monarh, e analogul modern al monarhului. E evident că reacţionarii nu au în vedere monarhii constituţionale şi parlamentare ca acelea europene moderne, pentru că statele acestea nu se deosebesc de republici. O monarhie minimală, simbolică, echivalează practic cu o republică; ceea ce vor reacţionarii sunt caste, privilegii.

Imparţialitatea, obiectivitatea în critică nu sunt mai standardizabile decât sentimentele sau valoarea morală a acţiunilor, evaluarea însăşi e orientată practic.

Trăim vremuri de dezinhibare. Vacarmul înseamnă rezultatul acestei dezinhibări. Democratizarea comunicării. Însă dezinhibarea placidă, avantajată de democratizarea comunicării, e şi simptomul senilităţii.

Altruismul, pretinsul cavalerism, dezinteresarea ca şi convingeri ale lumii care a precedat capitalismul. Însă capitalismul a precedat cartezianismul şi filozofia socială a democraţiei, le-a premers: colonialismul, industria. Şi, încă o dată, în acea perspectivă caracterizată de cavalerism şi dezinteresare materială îşi aveau locul dominarea, oprimarea, pogromurile, prigoana, etc.. Legislaţia căsătoriei era cea care era. Lozinci ale binelui comun, asumarea verbală există şi în capitalismul apusean, şi în societatea care l-a precedat. Societatea (amintită şi) regretată azi e cea burgheză a sec. XIX, orânduirea antebelică. Nimeni nu evocă societatea libertină a sec. XVII-XVIII. Jalonul subconştient e lumea burgheză antebelică, moralistă, patriarhală şi ipocrită. Binele comun e simbolizat de respectabilitatea burgheză din sec. XIX, nu de orânduirea sec. XIII, despre care reacţionarii şi paseiştii habar n-au, nici de clerul violent şi litigios al sec. XV. Or, în zorii capitalismului a existat sentimentul eşecului acelei orânduiri. A existat conştientizarea nevoii de a o înlocui. Idilismul şi idealizarea ei sunt nu numai zadarnice, ci şi ignorante. Va fi fost o societate de cheflii formidabili, însă şi de clerici violenţi, litigioşi şi arţăgoşi, de leneşi hrăpăreţi, de şerbi şi de silnicie domestică. Acuzarea lumii contemporane e expresia malezei unor dispeptici oportunişti, în căutare de public. Ei sporovăie despre ‘lumea modernă’, deşi niciunul n-a trăit în vreo altă lume, nu era experienţa a ce putea însemna altă orânduire. Credulitatea nu percepe enormitatea, nu percepe diformităţile a ceea ce admiră. E cercul vicios al logicii livreşti, abstracte când n-ar trebui să fie.

Elegiile lui B. & spaniolul dizident & ‘Pavilionul …’ (Pu).

Marţi, mi-au plăcut câteva postări ale lui Shea (pentru dispreţul faţă de candidatul republicanilor, elucidarea legăturii candidatei democraţilor cu un autor controversat, mustrarea criticilor Papei; nu face jocul republicanilor americani, şi nici pe al calomniatorilor Papei), găsite pe urmele indignării sudistului, care îi şi recunoaşte, altundeva, aceluiaşi Shea, laturile apreciabile. Sudistul are cinstea de a numi convertirea la schisma răsăriteană, apostazie.

Dispreţul implicit în exegezele fanteziste, laborioase, extravagante, nerezonabile; înţeleg nedumerirea şi rezerva autorilor faţă de abuzurile exegezei, care nu îi acordă autorului dreptul interpretării. Ar trebui urmărit ceea ce e rezonabil să credem despre perspectiva autorului. Exegeza neverosimilă înseamnă dispreţ. E dispreţ camuflat ca generozitate, condescendenţă. Exegeza bombastică e o rătăcire, şi presupune anularea autorului, detronarea lui. Chiar ipotezele metapsihologice sunt profund neverosimile, arbitrare, însăilate.

Aprecierile lui A. despre persoane sugerau profunzimea existenţei; există un negativism pueril şi banal al dispreţului, o satiră monotonă care dă sentimentul derealizării, pe când A. găsea dimensiunea umană, sarcasmul deserveşte gândirea, caricaturalul fiind trecerea dincolo de ceea ce e vizat, în neantul ranchiunei, referindu-mă la caricatura ostilă, pur schematică, absolută, la abstracţiune.

Apofatism şi mitologie; ‘cauza finală’ fiind mitologie raţionată. Erau abstracţiuni mitologice, rezultate ale abstractizării mitologicului. Pe de altă parte, mecanismul e simbolul cauzei finale. Nu există mecanism lipsit de scop (decât ca jucărie, şi chiar atunci, ‘cauza finală’ ar fi divertismentul). Dacă s-a raţionat dinspre tehnologie către natură, atunci cauza finală a fost presupusă întotdeauna; forţele dintr-un mecanism sunt teleologice întotdeauna: însă nu prin ele însele, teologia e situată în mintea autorului mecanismului, forţele sunt mecanice, pârghii, sunt subordinate unor scopuri, care le sunt fireşte extrinseci, cum arată chiar analogia mecanică. În acest mod, mecanicismul ar tinde să explice eficienţa, să o codifice raţional.

Ceea ce unii ar numi ‘muzica unui roman’, însufleţirea lui, fiorul, inefabilul, un eseist interbelic numea ritm, forţa naraţiunii; acestea depind de experienţa fiecăruia, de ceea ce ajunge să simtă fiecare, nu sunt consensuale, codificabile, însă e cert că trebuie să existe şi că lipsa lor e sesizabilă. Experienţa nu e uniformă, însă ba detestăm banalitatea, ba nu avem încredere în inefabilul experienţei individuale, negenerice; ideea de gust corect, canonic, fusese aceea de gust cuviincios şi raţional, nu de plebiscit, şi provenea dintr-o societate tradiţionalistă, cu o elită relativ omogenă psihologic, aceleaşi lucruri sunt lipsite de sens în lumea noastră, pentru că valabilitatea oficiului neoclasic se şi verifica, putea să corespundă realităţii elitei pentru care fusese înfiinţat, publicul era o clasă relativ bine definită şi omogenă, dar de atunci au trecut alte trei veacuri, caracterizate printr-o individuaţie accelerată şi adesea haotică, criticul ca magistrat era plauzibil în lumea tradiţionalistă a sec. XVII, dar e o himeră acum, trei veacuri mai târziu, când reprezentativitatea lui e complet lipsită de orice suport social, publicul nu mai e elita Curţii monarhului şi a marii burghezii educate, ci e divers, însă autoritatea a continuat, bineînţeles, să ispitească, ideea de a dicta, de a hotărî, de a tutela, au rămas impresionabilitatea ca fapt psihic, şi forţa de convingere care să o manipuleze, să o înrâurească, altminteri înafara oricăror considerente canonice, şi neglijând, în fapt, pluralismul. Iar iluzia scientistă e avatarul mic-burghez al acestei orientări care fusese valabilă pentru o anume societate, publicul educat al sec. XVII. Nu există înţelegerea veritabilă a naturii faptelor, se ia ca realitate consensuală, determinabilă consensual, ceea ce e trăire, axiologia e universală numai ca formă. Burghezia iluministă şi apoi capitalistă a încercat să preia demnitatea unui oficiu social care nu-şi mai avea sensul. Azi se contestă norma în religie, chiar în filozofie, nu şi în registrul gustului. Nu există o axiologie universală, iar relativismul e condiţionat social, lumea contemporană face posibil un relativism cum nu a mai existat. Dar certitudinea trecutului apare astăzi ca artificială şi desuetă. Putem să apreciem operele, fără să ne asumăm certitudinile care le-au făcut posibile; noi nu mai avem certitudinile neoclasicilor, chiar dacă apreciem unele din operele lor (dogmatisme pot exista şi azi, ca dizidenţă, dar sunt fenomene extravagante). Canonul, când există, nu mai e social, consensual, luat ca universal. Nu poate exista magistratură a criticii, oficiu, când nu mai există canonul, teoria. Oficiul neoclasic nu exista în numele gustului personal. Probabil că nici nu mai putem sesiza în mod spontan reprezentativitatea socială a oficiului neoclasic. Ceea ce a intervenit a fost nu blazarea, sau scepticismul, ci pluralismul, cu perspectivismul subînţeles. Reacţionarismul nu demonstrează niciodată reversibilitatea, ci imposibilitatea ei. Tradiţionaliştii nu sunt oameni ai trecutului veritabili, fiinţe anacronice, ci cârcotaşi paseişti. Ei par intelectuali din sec. XXI paseişti, nu medievali, etc.. Prezentul poate fi criticat, nu negat radical. Prezentul e faptul, Tradiţia înseamnă vestigiile trecutului în prezent.
Prezentul poate fi într-o anumită măsură ignorat, când anacronismul e ingenuu, nedeliberat, neostentativ, însă tot ceea ce există la un moment dat există numai în şi prin relaţia neijlocită cu acest prezent. Iar Flaubert chiar era un burghez din sec. XIX, nu un sihastru egiptean din Antichitate.

Gustul frondei, al epatării, trebuie interpretat în mod diferenţiat, pentru că nu înseamnă acelaşi lucru la toţi.

Dintr-un anume unghi, teoria artei e la fel de absurdă ca orice teorie a plăcerii sau a fericirii, întrucât scopul raţional e plăcerea, nu teoria ei, nu mânuirea de abstracţiuni insipide; insipiditatea teoriei, placiditatea, pledează net împotriva ei, o dezmint. Chiar ideea posibilităţii ei se întemeiază pe un anume cinism. Eficienţa artei e tocmai trecerea dincolo de cuprinsul minţii, transcenderea, descătuşarea, aceasta e independenţa ei, neaservirea, o operă îşi subordonează autorul ca psihic vremelnic, însă trebuie simţită arta, care nu e expresia izbutită, etc..

Vin. seara: romanul răscoalei, ca ‘Margot’.

Cu defectele ei, democraţia occidentală nu are alternative în statele respective (exportarea ei ca formă, ca democratizare verbală, e altceva); negarea democraţiei se întemeiază întotdeauna pe minciună, pe ipocrizie şi pe ignorarea socialului. Absolutul şi maniheismul îşi au locul în politică numai la nivelul glanţului retoric, al suprafeţei, al ceea ce se declară; opoziţia etică absolută e şi neverosimilă. Ca obiectiv, convingerea alegătorilor presupune iscusinţă retorică, nu maieutică. Naivitatea teoreticienilor statului ideal, indiferent că e mimată sau adevărată, trebuie recunoscută drept ceea ce e. ‘Între tururi’ nu se face maieutică, ci dominare prin puterea retoricii, a tacticilor; cavalerismul nu învinge niciodată, nedeclaratul, nemărturisitul nu există întotdeauna, culisele, subteranul politicii sunt motorul decisiv, democraţia e această luptă cu oligarhiile, orice izbândă e în mod necesar parţială, provizorie. Se câştigă prin tactică. Politica e o chestiune de dominare şi convingere, nu de împărtăşire a adevărului; forţa politicii e preîntâmpinarea tiraniei, nu ‘binele comun’. Altfel, există mulţi ideologi care să arate ‘cum ar trebui să fie lucrurile’, care ar fi societatea ideală. Unii credeau că lupta de clasă purifică una din clase; un papă afirma că lupta de clasă e nefirească, iar clasele nu sunt în mod natural beligerante, dar poate că nici clasele existente, aşa cum există într-o societate dată, nu sunt tocmai naturale, iar episcopul roman nu avea mijloace eficiente, aplicabile, pentru remedierea a ceea ce a făcut necesară lupta de clasă, ci numai îndemnuri idealiste, poveţe care duceau la o rezolvare teoretică, ideală; iar în sec. XIX, asemenea sfaturi aveau o rezonanţă kafkiană, şi girau autoritarismul, despotismul, în numele unei impuneri kafkiene a legii. Democraţia înseamnă limitarea oligarhiei.
Teoriile religioase ale monarhiei sunt probleme false, prin desuetudinea lor, sunt ideile unor vremuri apuse; intelectualitatea are un sens numai dacă nu e aservită teoriei, formalismului, sofisticii, atât toanele şi arbitrarul, cât şi formalismul sunt moduri ale ratării, pentru că nu există un referent extern inerţial, responsabilitatea experienţei nu e transferabilă, foarte mulţi vor să transfere responsabilitatea certitudinii unui referent extern sau toanelor, să găsească un răspuns în conformism şi literalism, sau în anarhie şi imprudenţă, vrând o desăvârşirea deja existentă, dată, a cărei răspundere raţională să nu o aibă: teoria şi abstracţiunea sau cinismul, care rămâne pe terenul teoriei, negând-o, cineva ca Şestov nu e mai puţin formalist decât filozofii de catedră pe care îi nega, fiindcă, dacă e adevărat şi plauzibil că teoria îl durea, a crezut că remediul e negarea acestei teorii, întărâtarea, care nu eliberează ci aserveşte. Însă Pascal nu e aşa, nu a rămas la o negare abstractă. Negativismul ar trebui să rămână un moment psihic, depăşit, altminteri ceea ce e negat va ajunge să copleşească mintea. Şestov născocise un fel de patristică seculară, alternativă, însă el nu era ca aceia pe care îi invoca. Nu era nici un catolic dizident din Antichitate, nici un episcop din sec. V, nici un jansenist din sec. XVII, nici un pamfletar scandinav monoton din sec. XIX, iar rezultanta acestei asamblări îi revine; amăgirea oricărei restaurări e că îşi ignoră modernitatea, niciunul din pretinşii anacronici nu e omul altui veac decât în visele lui deşarte. O negare posibilă a teoriei abstracte e arta, însă Şestov întorcea arta la teorie, o instrumentaliza, o ideologiza şi şi-o aservea. Libertatea pe care şi-a revendicat-o orgolios nu a întârziat să se exprime ca mărginire, strategia lui apare ca ipocrizie, ca duplicitate. În radicalismul lui steril, Şestov avea intransigenţa unui pontif, dorinţa de dominare care îi repugna la alţii pentru că simţea că o contrazice pe a lui.

Într-o locuinţă, pentru a fi curat ceva, trebuie să fie curat totul, limitarea voluntară nu e eficientă.

Eficienţa artei e şi sugerarea unui semiton al vieţii interioare, a unei posibilităţi afective, încurajarea, oferirea unei sugestii afective, a unui mod în care poate fi trăită în mod uman şi demn viaţa, putând să ofere o înviorare, un sentiment domol, o alternativă, un mod de a înţelege existenţa pe care, chiar dacă-l bănuise, dacă-l ghicise, nu avusese puterea de a-l asuma sau de a-l trăi; nu toată arta face aceasta, şi nu pentru oricine, în artă operează acelaşi principiu al înrudirii, aceleaşi afinităţi ca în existenţa obişnuită, ca atare extraordinarul ei nu e o formă a templului, mimarea, ci principiul lui, ceea ce mântuieşte în templu, îmi amintesc cuvintele despre jurământul pe altar, formalismul miop, complexitatea şi semitonurile pe care le recunoaştem ca veridice în artă nu le mai identificăm în viaţă, acordăm oamenilor şi situaţiilor mai puţină complexitate şi ambiguitate decât ni se par verosimile în artă, ba chiar credem că un autor e mai liniar decât sunt chiar personajele lui, ceea ce e semnul unei gândiri destrămate, neunitare. În artă nu e altfel decât în viaţă, nevoia de o operă e ca aceea de un om sau de o climă, etc., aici decisivă e înrudirea, înviorarea resimţită e hotărâtoare, iar răspunderea alegerii o are fiecare, fatalismul e moartea sufletului, conştiinţa de marionetă, ca atare trebuie să căutăm arta care poate înviora, care poate însufleţi, care educă. Arta poate da demnitate vieţii, şi face aceasta conferind ideea unei afectivităţi, împărtăşind simţirea. Unii pretind că învaţă, dar o fac cu rea credinţă, cu scepticism, cu blazare, cu neîncredere, cu gândul subconştient că de fapt ştiu totul dinainte, nelăsându-se educaţi. Nu credem că sugestia morală sau afectivă a operei e eficientă în mod direct, suntem blazaţi, sceptici; dar este. Critica a recurs la cacialma, prevalându-se de evaluarea formală, a virtuozităţii.

În aprecierea estetică e hotărâtor elementul afectiv. De ex., cititorii obişnuiţi răspund bine la unele opere ale lui FMD, însă nu la romanele vaste, analitice, care plac de obicei intelectualilor ocazionali. Răspunsul afectiv poate fi educat, dar nu prescris. Cineva nu poate hotărî răspunsul afectiv al altuia (creştinismul uneori se prevalează de răspunsul afectiv, când e cel scontat, alteori îl neagă, ca pe simptomul rătăcirii). Răspunsul afectiv al lui A. la operele lui Descartes sau Comte; dar şi voluntarismul, formalismul, ariditatea: veterinarul omnivor, indiferent.

Susceptibilitatea, în termeni de eficienţă.

‘Idei culturale’, povara minţilor bicisnice, prejudecăţi livreşti, pâcla, obrocul.

EMC, GL, GS, CN, a cunoaşte o operă.

Poezia e o lectură cuvenită maturităţii, aproape că e irosită pe (prea) tineri. Tinerii sunt egoişti, nu ştiu să o aprecieze îndeajuns, nu o gustă cum se cuvine. Pe ei îi poate antrena o lozincă. Chiar dacă au rănile, nu au îndeajuns conştiinţa lor, pentru a le trebui nardul, ca să resimtă nevoia de nard.

Aprecierile critice nu trebuie luate pe încredere. Servilismul, subordonarea neagă prezentul, îl scâlciază.

Greşeala lui Luther a fost nu de a nu crede în autoritatea doctrinală a papei, ci de a nu crede în autoritatea Conciliilor. Propriile lui răzgândiri şi şovăieli nu i-au dat de bănuit în ceea ce priveşte şubrezenia tezei autointerpretării Scripturii.

Luni: ‘Portarul …’ lui Kassil, ‘Ziua …’ lui Pancu, Roll, Pană, Celan, Yeats, ‘Baikal’.

Sb., de la 10 ¼ seara, ‘Omul preşedintelui’, cu pauză de ţigară la 27’.
Dum., de la 4, mai am 12 ţigări din pachetul de azi.
Dum. seara, mai am 40,1 & 4 mil. din lefurile precedente, şi ≈ 12 mil. din alocare.
Luni, în întâia gară, la 6 fără 10 (şi amintindu-mi de L.).
Dum. dim., ploaie.
Dum. seara, Sade (‘Tattoo’, ‘Pearls’, etc.), apoi Scorpions.