Polemică şi menajamente

Cei dinainte polemizau dur, aspru, dar adesea cu o cordialitate nerostită, ascunsă, secretă (Marx, Kierkegaard, Nietzsche, Shaw şi Chesterton), care face ca secretul polemicii lor acerbe să fie de neînţeles pentru o minte de azi, neprevenită; mai apoi, s—a trecut la menajamente, la menajarea burgheză, îndărătul căreia, însă, clocesc ranchiuna, antipatia, înverşunarea, rivalitatea. Menajamentele acestea burgheze sunt un subterfugiu lamentabil, şi o rătăcire, ceva înşelător.
Se polemiza cu largheţe, şi se menajează cu meschinărie. (Largheţea aceea revolută era una ascunsă, discretă, nemărturisită, tonul rămânea vehement şi caustic.)
Esenţa menajamentelor e mic—burgheză, e vulgaritatea: caritatea nătângilor.
Se poate polemiza şi fără negativitate intrinsecă, durităţii verbale corespunzându—i, moral, simpatia şi interesul, cordialitatea, ascunse, lăuntrice, dar sesizabile pentru cine le poate bănui prezenţa ascunsă.
Există îndârjire, dar nu ranchiună. Aceasta e a treia cale, alternativa la apatie, ură sau menajare ipocrită. Modalităţile mai noi ale polemicii cunosc fie ura totală—fie menajarea ipocrită.
Critica, oricât de ostilă verbal, nu implică dispreţ, poate să implice respect, şi nu e necesar să fie un exerciţiu teribilist (ca la Papini şi iconoclaştii de profesie, la care insolenţa e şi faţă, şi revers).
Oricum, critica e după firea omului. Cum e aceasta, e şi critica de care e el capabil.