Iglesias distileazã inefabilul ‘Cerşetorului iubirii’, aroma învoaltã a lirismului şansonetei acesteia—cu toate cã nu fãrã prisosul unor zorzoane, sub formã de tânguiri latino, lamentaţii şi gângureli afectate—sosul dupã reţeta proprie—inefabilul e vioiciunea tonalitãţii pasionate, însã şi aplombul detaşãrii, versurile sunt altele decât ale lui Macias—Iglesias dã o notã de locvacitate—o lejeritate binevenitã, o fluenţã superioarã.