Am găsit, în poemele lui Éluard pe care le-a antologat Aurel Rău în 'Poeţi francezi', aceste versuri:
'te-am făcut pe măsura singurătăţii mele',
'un sens desprins de pământ'.

Am început lectura 'Poeţilor francezi' cu generaţia suprarealiştilor.

Îngrijit scrise, paginile lui Michaux au o ariditate şi monotonie demoralizante în sine; îmi displace sentimentul din care provin. Exonerarea sub pretextul funcţiei de exorcizare e cât se poate de neconvingătoare şi contraintuitivă; se poate crede că ar exorciza, însă nimic nu ne obligă să credem şi noi aşa. Reciclarea urâtului, şi ariditatea e expresia la nivelul formei a acestui urât, nu exorcizează.

Rândurile gnomice ale lui Char au într-adevăr o rezonanţă presocratică.

Delvaille e reprezentat de nişte versuri ('Coacăzul negru ...') ca ale ultimelor creaţii ale lui Bacovia, în alt registru afectiv.

Métellus scrie o literatură imnică ('sunt singurul ţărm al memoriei Antilelor').

Mi-au plăcut poemele lui Réda, 'Capela din Saint-Léger' al lui Keineg, poemele lui P. Fort.