Ca tipologie, dimensiunea rabelaisiană a lui 'Giacomo Joyce' e indiscutabilă.
La unii moderni, blasfemia e relativ lipsită de perspicacitate şi discernământ (prin urmare, neghioabă sau psihotică, simptomatică), e consimţită, ostentativă, adică gratuită, şi e o fundătură; semnificaţia ei e aceea de simptom al exasperării.
În general, nu puţin din ceea ce trece îndeobşte drept anticreştinism e, de fapt, anticlericalism, inclusiv ca ripostă faţă de cultura clericală, de formele acestei culturi, şi de propunerea artificialului drept supranatural.
La autorul nostru, blasfemia poate fi atribuită şi teribilismului irlandez murat în alcool, insolenţei irlandeze, unei trăsături etnice.
Intertextualitatea funcţionează în două moduri: ca interpretare a culturii prin experienţa personală ('Familia Cenci', 'Hamlet'), când ceea ce e trăit conferă semnificaţie citatului, când literatura e investită cu, sau îi sunt atribuite caracteristici ale experienţei personale, sau ca interpretare a experienţei prin cultură ('Hedda Gabler'), când literarul ca atare e jinduit ca termen al experienţei de viaţă, când experienţa e potenţată de valenţele literaturii. Uneori, e o chestiune de accent; câteodată, insolenţa, subvertirea prin parodiere au rolul lor.
Tânărul Joyce era, ca şi E. Lovinescu şi Weininger, un admirator al lui Ibsen.
'Giacomo Joyce' are şi dimensiunea de emblemă a stilului existenţial, de sinteză autobiografică, prin calofilia de un gust fără cusur, de confesiune şi scriere autobiografică: nefiind autobiografism, ci, am putea presupune, autobiografie directă.
Joyce era un om complex, care dispunea de o expresivitate literară complexă; epifaniile lui nu au o formulă, aşa cum, dealtminteri, nici povestirile şi romanele lui nu au o formulă. Mi-au plăcut epifaniile 15 şi 16 (calul roib).
Teoretizările referitoare la literatura lui Joyce sunt caricaturizări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu