Proză transparentă nu înseamnă proză incoloră. Pentru a fi transparentă, nu e necesar ca proza să fie incoloră. Absenţa culorii nu e o condiţie.

'Portret al artistului în tinereţe'

Estetica romanului e neunitară, eclectică, putând părea indecisă, în vreme ce Joyce alternează două perspective, armonizându-le, după raţiuni artistice şi afective: ceva impresionism, ceva naturalism.
Se crede că Joyce a scris, în 'Portret al artistului în tinereţe', despre propria lui viaţă.
De ce să fi făcut asta? Mai întâi, pentru că aceasta era ceea ce cunoştea foarte bine, cu relevanţa pe care o poate avea această opţiune pentru ideile estetice ale autorului, ca deziderat al veridicităţii. Apoi, pentru a se înţelege pe sine, şi dintr-un sentiment al destinului, al dinamicii propriei existenţe, cu ceea ce, în reprezentare, bucură mintea şi sufletul.
Ce valabilitate artistică are reprezentarea obiectivă a trăirilor unui adolescent (poate mai corect ar fi să o numim reprezentare obiectivată, adică rezultată ddin obiectivare)? Ea are nevoie de perspectiva maturului, şi de imprecizia trecutului, a memoriei. Deasemeni, ea trebuie juxtapusă reprezentării lumii aşa cum e înţeleasă de adult. Pentru că majoritatea adolescenţelor sunt stângace, neştiutoare şi modeste luate în sine. Adolescenţa e arhimedică numai implicit, iar proza presupune obiectivare lingvistică, verbală, şi etosul explicitului.
Adolescentul complex, care uceniceşte, însă care e mai ales instinct şi tranziţie, nu e complet inteligibil din perspectiva adolescenţei.
În adolescenţă, explicită e numai viaţa, nu şi conştienţa.
Prin impresionism, adultul interpretează retrospectiv trăirile adolescentului care numai a fost, dă o fenomenologie; ca atare, e o alternativă preferabilă verismului.
Merită remarcat gustul fără cusur, sobru, al intertextualităţii existenţiale: Shelley, Newman, câteva cântece, lucruri care i-au luminat sau i-au călăuzit sau i-au înseninat sau înviorat viaţa şi mintea. Formele funcţionale ale intertextualităţii joyciene exprimă două dimensiuni ale operei lui: existenţială şi ludică.

S-ar părea că evenimentul cel mai marcant al adolescenţei autorului a fost retreta pe care o evocă. Predicile de cosmologie dementă au catalizat în adolescentul cititor al romanticilor englezi atei un episod de demenţă religioasă.
Se poate presupune că predicile au amorsat ceva preexistent.
La adolescent, cosmologia dementă zdruncină imaginaţia, fără a îndruma fiinţa.
Care e motivul pentru care predicile sunt înfăţişate în întregime? Scriind romanul, lui Joyce îi era suficient de puţină frică încât să caligrafieze aceste predici, şi suficient de multă încât să o facă ostentativ.
Există chiar un triplu echivoc: predicile terifiante sunt înfăţişate, însă ostentativ; adolescenţa e săracă în iubire, însă imaginativă; ceea ce e interpretat ca maturizare (depăşirea scrisului aflat sub semnul romantismului englez) e, de fapt, regres şi impas, abrutizare.
Pentru credincios, blasfemia e un remediu fals. Pentru necredincios, blasfemia e un remediu.

Ceea ce elevează e tratat impresionist, ceea ce trebuie surmontat e tratat cu obiectivitate naturalistă (dealtminteri, implicit satirică, pentru un efect altul decât acela documentar).
Fapt caracteristic pentru epocă, atunci când erau în vogă manualele tomiste, tomismul de manual, tânărul Joyce îl citea nu pe Sf. Toma, ci pe autorul unui 'Synopsis Philosophiae Scholasticae … ad utilitatem discipulorum …' (Choisnard), aşa încât maestrul lui era unul din autorii de manuale.
Diagrama intertextualităţii, a aceleia explicite, e aceeaşi ca pentru 'Giacomo Joyce': versuri, piese, cântece, cu absenţa prozei epice.
Joyce a început, ca autor, cu o formă teoretică, cu principii teoretice, cu reflecţia filozofică, cu încrederea în filozofie, şi cele trei alineate din capitolul dedicat studenţiei schiţează bine această dualitate: piesele, cântecele, pe de o parte, şi axiomele pe de alta, cumva ca o formă de probitate necesară.
S-ar părea că Joyce şi-a făcut educaţia tomistă, din tenacitate filozofică autonomă, abia după criza religioasă şi îndepărtarea de credinţă, abia după emancipare, abia când aparţinea în mai mare măsură, ca student (în învăţământul iezuiţilor), mediului laic, secular.

Taina lui Creangă nu e paremiologia, ci inefabilul personal, geniul, altitudinea, acestea îl fac inimitabil, aşa cum sunt şi Rabelais, Sterne, Joyce.
Toate modalităţile sunt subordonate geniului absolut lipsit de prejudecăţi, şi gândirii lui foarte umane.
Intelectualitatea (însă semnificaţia acestei intelectualităţi nu e … erudiţia, ci libertatea spirituală, manifestată literar drept dominare a registrelor de expresie şi artisticitate inefabilă) e trăsătura autentică pe care o intuise corect Călinescu.
Chiar ludicul înseamnă, la această altitudine, la genii ca acestea, altceva, nesurvolabil de către teorie, nu mai e ludicul formal, obişnuit, divertismentul aşa cum e cunoscut îndeobşte. Ca şi «ironia» romanticilor, e neinstrumentalizabil, inimitabil, şi nu mai e o formă a hazului; umorul lui Caragiale era câteodată tot o atitudine spirituală, foarte autentic spirituală, care explică farmecul lumii sale literare, aşa cum îl resimţeau unii caragialieni.
Batjocura, deriziunea sunt prin natura lor instrumentalizabile, şi sunt prea puţin faţă de graţia acestor suflete.
Renaşterea franceză, secolul XVIII, a doua jumătate a secolului XIX (Meredith, France, Caragiale câteodată) au fost epoci când expresia unor astfel de autori şi-a avut deplinătatea indiscutabilă.

'Caseta cu Vivaldi'

Sunt foarte puţini cei care crează ceva frumos şi necesar, şi foarte puţini cei care se bucură de aşa ceva.
Cineva povestea că, deoarece obişnuia să asculte caseta cu Vivaldi, a evitat deprimarea, demoralizarea.
Însă Vivaldi are parte, ca şi Bizet sau Orff, de condescendenţa elitei, e nerespectabil.
Muzica lui e foarte verosimilă uman, psihologic; arta lui e cuprinzătoare şi umană.

La aniversarea aceea, ea a cântat, am jucat un joc, am ascultat un şlagăr italian din vremea când aveam şaisprezece ani, am văzut setul de monografii de pictură, am mâncat clătite.

Mircea Cărtărescu, 'Un om care scrie'

Mircea Cărtărescu nu e, ca emitent de proză mocirloasă şi anostă, singurul scriitor celebru lipsit de geniul jurnalului; Gide, J. Green sunt alte exemple de autori care, având în oarecare măsură geniul vremii lor (sau flerul acesteia), nu l-au avut pe acela al însemnărilor cotidiene. Jurnalul acesta, aluvionar, anticalofil, scris cu un umor nesărat de dascăl simpluţ, coclit, cu dezinvoltură mălăiaţă şi naivitate dizgraţioasă, nu e scris ca literatură (nici măcar ca însemnări de atelier), cel mai adesea nici nu e, cum nu e nici un document intim, şi nu trebuie evaluat la fel ca literatura lui Mircea Cărtărescu.
Jurnalele lui Mircea Cărtărescu sunt o însăilare, într-un stil îngălat şi şleampăt, de puerilităţi anoste (tipurile de proză, 'filozofia minţii', ingratitudinea contemporanilor), cu un iz de mediocritate nejucată. Însemnările turistice, indigeste, sunt cele ale semidoctului.