Savurosul literaturii e bine reprezentat, cred, de eseisticã. Scopul acesteia e de a oferi rezultatele testãrii, ale actului de a testa. Literatura de cãlãtorie poate sã fie o formã a eseisticii superioare. La Montaigne, eseistica nu înseamnã scriere ocazionalã, nu e o variantã a ocazionalului. Eseurile lui Montaigne sunt la fel de deliberate ca piesele lui Shakespeare şi ca poeziile lui Donne. Aceste eseuri nu sunt ‘pagini risipite’. Sunt un gest literar mai trainic decât bronzul, sunt horaţiene. Omilia, epistola, scurtul tratat, genurile mai scurte sunt, din Antichitate, forme ale eseisticii religioase, filozofice sau de divertisment. Anexionismul e, pe de altã parte, mai mereu discutabil. Ce aparţine ‘cu adevãrat’ unui gen? Într—o genealogie de uz personal a eseisticii europene, existã mai întâi Montaigne, apoi Johnson în sc. XVIII, apoi marii eseişti englezi (Hazlitt, Lamb, Coleridge, Ruskin), scoţienii Lang şi Stevenson, Gracq şi Tournier, A., Noica, Marcel şi Simmel, bineînţeles Schopenhauer, Ralea şi Eliade, Camil P., Sebastian, Zaciu, Tresmontant şi Claudel, Cingria.

Ralea şi Eliade, Gracq şi Tournier, Chartier, tânãrul Noica (Noica la tinereţe), Marcel şi Simmel, Zaciu şi Cingria, apoi Claudel, Johnson şi Montaigne.
Palierul efemeritãţii eseisticii e ziaristica.