Împotriva reacţionarismului

Împotriva reacţionarismului





Eu cred cã în tehnopolisurile viitorului se va iubi, se va visa, se va citi Stendhal, Schopenhauer, Leopardi, Flaubert, Sf. Toma, Spinoza. Vor exista oameni care vor iubi, mânca şi dormi bine. Ticãloşia va lucra tot în felul ei. Mahalagioaicele vor avea tot grija altora.
Umanul va gãsi cãi sã se afirme. ‘Barbaria care ne aşteaptã’ n—ar fi întâia; multe mari civilizaţii au cunoscut cãderi în barbarie şi în gregaritate—sau, poate dimpotrivã, în alienare şi fãrâmiţare socialã.
Religia va continua, şi iubirea, şi simpatia; la fel, ticãloşia, josnicia şi rãutatea. Trecutul cãtre care ne îndrumã tradiţionaliştii şi reacţionarii mã sperie mai mult decât posibilul viitor.
Elegiile pastorale îşi vor gãsi cititorii şi în metropolele viitorului.
Trecutul cu care mã ademeniţi mã sperie mai mult decât viitorul cu care mã ameninţaţi.
Politic, eu cred în necesitatea luptei, nu pentru ameliorarea globalã, ci pentru menţinerea unui nivel global acceptabil, fiindcã nici aşa ceva nu e de la sine înţeles, ci trebuie obţinut; dacã se va acţiona, lucrurile nu vor deveni, global, mai bune—însã dacã nu se va acţiona, lucrurile vor involua, vor decãdea, de aceea e necesarã lupta. Relele îndreptabile trebuie îndreptate prompt—tocmai fiindcã şi aşa vor apãrea/ se vor adãuga şi altele. Cred în acţiunea de echilibrare, de balansare.
Imprecaţiile reacţionarilor sunt mai mult sau mai puţin convingãtoare; ‘soluţiile’ lor, însã, sunt în mod cert neconvingãtoare. Ştiu sã insulte; însã nu ştiu cu ce sã înlocuiascã. Nu au soluţii reale, nu au alternative. Când scriu despre ‘reacţionari’, eu mã pornesc de la convorbirile mele cu simpatizanţi ai legionarilor; însã mã gândesc şi la alţi militanţi împotriva democraţiei. Relele democraţiei pot fi vãzute şi denunţate; alternativele, însã, sunt mai puţin evidente. Rechizitoriile pot convinge; programele, însã, deloc.
Întâlnirea cu simpatizanţi ai legionarilor reprezintã confruntarea cu un nivel intelectual îndeobşte neimpozant; sunt bagatelizabili. Însã chiar în forme mai respectabile din acest punct de vedere, reacţionarismul e încãpãţânarea de a stãrui în eşec. Reformismul nu poate fi recomandat la nivel personal—şi denunţat la nivel statal. Dacã reforma persoanei e posibilã, atunci la fel e şi aceea a instituţiilor.
Regimurile ‘elitiste’, autocratice, etc., sunt de preferat—numai din punctul de vedere al câtorva—al ‘elitelor’. Cei fãrã voce nici nu lasã mãrturia experienţei pe care au avut—o sub astfel de regimuri. Nu cred cã ţãranii francezi ai sc. XVIII ar avea ce regreta; iar rapoartele medicale româneşti aratã stupiditatea idealizãrii regimului paternalist de acum un veac. Nu cred în basmele paseiste ale tradiţionaliştilor; Posteucã îmi e indiferent, însã nici teoriile politice ale unui Chesterton nu îmi plac mai mult. Pe scurt, legionarismul e numai forma grotescã şi redusã la absurd a reacţionarismului. Nazismul, fascismul, salazarismul, legionarismul sunt reacţionarismul dus la ultima lui concluzie. De Maistre nu e Posteucã, nici ‘Şah la rege’; însã nu e mai recomandabil. Din punctul meu de vedere, tot o târâturã de dreapta.
Apologeţii de azi ai legionarismului reprezintã tendenţiozitatea în forma ei cea mai obtuzã; însã nici alde Chesterton şi Maurras nu mi se par mai acãtãrii. Boutang nu e nici el Posteucã—însã diferenţa politicã e insesizabilã. Denunţarea înverşunatã a democraţiei e semnul frustrãrii. Nu existã antidemocraţi fericiţi; cu toţii sunt înveninaţi.