‘Istorie …’ continuă să placă, deşi gândirea autorului ei a îndurat adesea asaltul pornirilor înverşunate, al antipatiei şi al deriziunii. La tânărul Lukács inspiră sinceritatea efortului. Retractările dau plauzibilitate. Îmbie pozitivitatea, innoirea abordării. Volumul se referă la centralitatea dialecticii ca metodă, aşa cum e întâlnită la Marx şi la R. Luxemburg.
E remarcabilă, la Lukács, depăşirea de sine, în strădania de a înţelege mai bine, de a cunoaşte, adânci şi explica; tocmai sinceritatea şi buna credinţă nu îi pot fi puse în cauză.
Ca atare, ironia spectatorilor e banală şi rea. Surprinde obtuzitatea rezumatelor, provenite de placiditate, care pretind să caracterizeze sumar o activitate filozofică autentică şi îmbietoare.
Tendenţiozitatea stupidă a epigramelor maliţioase, ivite din mărginire şi nepricepere crasă, e anostă.
Diferenţa de altitudine a operelor lui Lukács, explicabilă biografic, etc., e prezentată de către invidie ca un hău, un abis nemăsurat, iar autorul e caricaturizat cu cruzime şi înfăţişat ca un ideolog matusalemic, sub oprobiul şi batjocura insolenţei neîngrădite.
Lukács e, probabil, cel mai caricaturizat, şi bagatelizat, filozof marxist. Scăderile lui omeneşti, exagerate prin ‘efectul avanscenei’, şi subliniate de cei învăluiţi în propria lipsă de celebritate, de la o distanţă convenabilă faţă de expunere, nu interesează. Ele sunt generalul oricărei fiinţări.
Lukács miza direct pe inspiraţia unitară, organică, unică, nu pe mozaicul de revendicări teoretice al marxismului reutopizat (Bloch, Korsch, Marcuse).
Întâiul eseu cuprins în vol. e contemporan cu Revoluţia bolşevică.
Marxismul înseamnă întregul dialecticii materialiste ca metodă, nu ca rezultate; el însuşi fenomen istoric, e analizabil în termeni istorici, şi are o întemeiere istorică, o origine. E o ştiinţă dialectică, distinctă de explicaţiile ‘neutre’ ale umanului. De altfel, marxiştii ca Lukács nu escamotau absoluta noutate a acestei cunoaşteri—ivită abia cu Hegel (Marcuse avea să înţeleagă dialectica în devenirea ei istorică, de la greci; dar pentru Lukács, ea e un fenomen modern, al erei burgheze, sau capitaliste, sau industriale).
Analizele lui Marx îşi primesc validitatea de la o metodă filozofică, inspirată de lucrările tânărului Hegel, dar precizată şi desăvârşită abia de Marx însuşi, la care îşi primeşte întreaga amploare şi forţă.
Iar mai departe, metoda a fost mai degrabă delăsată de către discipolii marxişti, ceea ce explică relativul ei insolit, relativ puţina întrebuinţare efectivă. Inexistentă până la Hegel, imperfectă până la Marx, delăsată de marxişti—există motive ca dialectica să nu îşi fi îndeplinit funcţia decât parţial, adică la numai câţiva autori.
Aşadar: de unde provine unicitatea operei lui Marx? Cum o explică Lukács?
Lukács explică temeinicia operei lui Marx prin aceea că e coerent dialectică, subsumată unei dialectici utilizate just, şi aduse la desăvârşire, şi nu prin aceea că e ‘imparţială’, etc., atribute care nu o pot diferenţia în mod real, ci doar accidental.
‘Istorie şi conştiinţă de clasă’ e, după cum anunţă Lukács, o lucrare de metodologie, adică despre întrebuinţarea dialecticii.
Lukács era conştient de importanţa şi utilitatea demersului propriu, pe care le subliniază. Trasând genealogia propriei preocupări filozofice cu metodologia materialismului, Lukács menţionează proiectul lui Marx, intenţia de a scrie o lucrare despre dialectică—pe legatara acestuia, Dna. Luxemburg (care era din generaţia lui Lenin)—eforturile neconvingătoare ale altora—forţa intrinsecă a acestei metode noi de înţelegere şi acţiune.
Dialectica marxistă e o metodă de cunoaştere a umanului istoric, unica valabilă, făcută posibilă abia de era burgheză.
Cei care refuză principiul dialecticii o pot face prevalându—se de o aşa—zisă dialectică utopistă, neistorică, o dialectică alternativă, sub formă de transcenderi utopice ale datului; dar e altceva decât înţelegea Lukács prin dialectica reală.
În ‘Istorie …’, există câteva rânduri despre alternativa utopistă, căreia Lukács îi reproşează că operează cu o conştiinţă extramundană, care vine să întâlnească lumea, fără a se fi ivit în ea.
Lukács abordează chestiunea conştiinţei de clasă, cu intenţia unei contribuţii originale, întrucât natura şi funcţia acesteia îi apăreau ca insuficient elucidate.
O atare conştiinţă, în formulările ei teoretice, raţionale, poate fi trans—individuală, niciodată supraindividuală. Dealtfel, postularea unei astfel de conştiinţe supraindividuale distinct ar fi şi nedialectică.
Conştiinţa de clasă nu e un monolit, nu e ‘mentalitatea’, nu e ‘îngerul unei clase’, după cum nu e nici un amalgam. Nu există o ‘conştiinţă în genere’ a clasei. Iar conştiinţa de clasă nu e psihologia revoluţiei, a mulţimii insurgente, ci un set de determinări obiectivabile ştiinţific. Numitorul comun al diferitelor conştientizări, care e determinat de cadrul comun, nu e mai real decât aceste conştientizări individuale.
Comunistul nu se poate încredinţa, livra pe sine unei entităţi transcendente, stihiale, conştiinţa de clasă generică.
Apelul la supraindividual e o demisie, şi un fapt de transfer.
‘Conştiinţa’ denumeşte poziţia istorică şi scopurile, ţelurile unei clase, în raportarea lor la mersul istoriei.
Stihialul mişcărilor de masă ţine de psihologicul unor momente ale istoriei, nu de conţinutul conştiinţei de clasă.
Numitorul comun e cel mai important în direcţia practicii politice, însă unitatea fundamentală a teoriei şi practicii nu înseamnă amalagamare, nici confuzie.
În general, în dialectică unitatea nu implică contopire.
Conştiinţa reală de clasă, aşa cum o întâlnim la un individ (autor, revoluţionar), poate fi dominant (dominatoare, despotică), ea nu e şi universală.
De aici rezultă disensiunile, divergenţele, dezbaterile, controversele politice.
Conştiinţa de clasă e aceea care îi corespunde (în mod esenţial, sau după teorie) clasei, nu neapărat aceea pe care o şi are. Lukács o numeşte conştiinţă imputată.
Întregul, mai mult decât sumă a părţilor sale, e totuşi un întreg determinat, un întreg al şi prin aceste elemente ale lui, nu unul absolut, ideal. Surprinderea întregului va depinde de accepţia conferită acestui întreg, de determinările semantice care condiţionează cunoaşterea. Gândirea nu poate pretinde că vizează mai mult decât chiar vizează de fapt.
E cunoscut un anume întreg, un întreg determinat.
O tentaţie a denaturării dialecticii ar putea fi o mistică a întregului, care să postuleze un întreg ideal, absolut. Dar întregul la care se referă materialiştii nu e Unul, fiinţa însăşi.
Colectivismul nu e decât antipodul individualismului.
Pe urmele lui Hegel, materialismul preferă să gândească în termeni nu de antinomii, ci de unităţi. Dar câtă vreme se tinde spre colectivism, se şi rămânde, de fapt, în cadrele unei gândiri de aceeaşi natură cu aceea criticată. Individualismului burghez îi e substituit colectivismul.
Colectivismul e călcâiul lui Ahile al gândirii anti—individualiste, şi limita ei, rămânerea în cadrul aceleiaşi atitudini abstracte, depăşirea prin reprimare, evitarea integrării, a chestiunii relaţionării, simpla inversare a polilor.
Traducerea (Rodney Livingstone, care a tradus şi muzicologie de Adorno) nu e, de fapt, foarte bună, ci cam stângace, lasă de dorit, nu regăsesc imensul farmec literar al lui Lukács, dar e pasabilă, utilizabilă.
Panteonul materialist al lui Lukács e destul de restrâns—Marx, R. Luxemburg, Lenin. Altfel, gustul erudiţiei e foarte vădit, manifest.
Analiza literaturii economice, efectuată de Lukács, mizează pe imponderabile (conştiinţa presupusă a teoreticienilor burghezi) şi generalizări deterministe, cu postulate neconvingătoare (pretinsa incapacitate a autorilor necomunişti de a înţelege, etc.).
Economiştii burghezi nu sunt nici capitalişti subjugaţi de propriul interes, nici întreprinzători mărginiţi, nici minţi necritice, luate de val; dincolo de frazeologia polemic şi de recurgerea la epitete, de contondenţa dezbaterii, ceea ce e valabil la nivelul clasei nu explică spontaneitatea individului, şi nu îi poate fi transferat mecanic, aşa cum o face Lukács.
Înafară de capitalişti şi comunişti, cu interese de clasă direct antagonice, mai există şi intelectualii, neaserviţi, netributari, şi care văd lucrurile altfel; naturile intelectuale, inteligenţele educate, deprinse cu critica, etc.. Lukács îi expediază pe toţi cei care gândesc altfel, cu epitete şi cu simplificări caricaturale, amare, cam gazetăreşti şi care, plauzibile în ziaristică, nu—şi au locul în filozofie. Există, aici, o carenţă marcată, a simplităţii raţionale.
Aserţiunile de natură economică ale tânărului Lukács sunt cele mai puţin convingătoare, cele mai conjecturale. Chiar la nivel literar, nici nu sună cum trebuie, par însăilate; şubrede ca demonstraţii, sumare ca argumente. Pretenţia lui Lukács de a le da lecţii, cu condescendenţă încă juvenilă, unor savanţi apuseni rutinaţi, care chiar îşi cunoşteau profesia, e dezamăgitoare.
Ca economist autodidact, tânărul Lukács, deşi sârguincios, sună, uneori, ca un semidoct, există ceva amatorism în aserţiunile lui răspicate şi tăioase, dramul acela de nepricepere şi lăutărism, necompensat de aplombul şi vehemenţa aserţiunilor.
Există, la el, un anume fanatism neconcludent, intempestiv, care caută să suplinească argumentaţia, raţionamentul imparţial, logica, ştiinţa. Economia părea să n—o cunoască decât din interpretările ei politice şi partizane, politizată.
Într—o analogie cu Reforma, dacă Marx e Luther, iar Lenin e Calvin, cei ca Lukács sunt ‘entuziaştii’ Reformei. E, cum am mai spus—o, o caracteristică a teoriei de ordinul al doilea.
Completările critice şi obiecţiile aduse de Marx lui Ricardo nu li se mai potrivesc şi urmaşilor acestuia, şi devin, în mâinile marxiştilor, procedeu, şi epigonism, iar îngroparea economiştilor burghezi sub dispreţ e irelevantă.
Controversele nu se rezolvă cu epitete şi retorică, nici cu lozinci.
Capitalismul analizat de Marx era acela german, englez şi francez, de la mijlocul sc. XIX; limitele modelului teoretic, analiza tendinţelor, etc., depind de această determinare istorică.
Abundenţa sarcasmului şi a diatribelor colerice deserveşte credibilitatea.
Lukács va rămâne un autor de rechizitorii (de ex., cu responsabilizarea ‘iraţionaliştilor’ germani, etc.).
Problematica socio—economică invocată avea nevoie de neutralitatea literară a unui Weber, nu de un pamfletar coleric.
Unitatea fără coincidenţă rămâne, ca simplu postulat al raţiunii, nu verbală, ci tot o dualitate de elemente. Unitatea dialectic e o transcendere, nu o restaurare a elementului zis ‘subiectiv’, pentru care nu poate fi satisfăcătoare în mod necesar. E o unitate funcţională, nu resimţită, nu efectivă în planul subiectului.
Aici există posibilitatea de a face din dialectică patul procustian al existenţei.
Revoluţia condiţiei umane, a fiinţării umane ca atare, trebuie vizată în direcţia posibilităţilor mereu deschise.
Iar însăşi existenţa lui Lukács, aşa cum ne e cunoscută, mărturiseşte cât era de refractar şi anti—umanismului feroce, la modă, şi oportunismului neangajat şi defetist.
Rămâne nu comisarul mânuind un revolver în viforul, în vâltoarea evenimentelor revoluţionare febrile, nici individual ostracizat, intelectualul marginalizat, nici celebritatea prudentă, nici caricatura fosilei staliniste, ipostaze de o plauzibilitate variabilă şi incertă, ci istoricul culturii şi gânditorul care merită ascultat.
Lukács rămâne ca omul care a învăţat din greşeli şi nu a ţinut să aibă întotdeauna dreptate. Omul interiorizat a învăţat cum să gândească realitatea şi arta în cheia socialului..
Probitatea, coerenţa şi luciditatea nu l—au dispensat de a fi, ocazional, nedrept sau îngust, sau chiar ingrate ori tendenţios, lucruri omeneşti, dar nu merită taxate drept fosilizare, laşitate, timorare, capitulare sau abdicare.
Se mai omite şi că: a participat la evenimentele independenţei maghiare din anii ’50, ulterior cărora a fost ostracizat; a scris o analiză critică a stalinismului, s—a pronunţat împotriva regimului stalinist; a format marxişti unguri neaserviţi liniei sovietice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu