Există o anume disonanţă a marxismului, aşa cum îl practică fanaticii ca Lukács, talibanii—pretenţia de infailibilitate, negreşelnicia ‘din vorbe’, dexteritatea silogistică—e aici ceva neconvingător, şi implauzibil. Nu aşa funcţionează o gândire reală—mai înainte de a se numi ‘dialectică’ sau în alt fel. Ceva, aici, e de natură să displacă, să nu convingă—o disonanţă, o inadvertenţă resimţită—ceva ce aminteşte de dexteritatea logică a unor metafizici religioase, etc., când nimic nu e pus în joc, totul e asigurat, etc.. Lukács vorbeşte despre auto—critică, etc., şi a şi practicat—o el însuşi (dar retrospectiv)—dar tonul e mai mult acela de pledoarie. Se pledează, mai mult decât se raţionează.
De altfel, la Lukács teoria e de ordinul al doilea—o teorie a teoriei iniţiale—de unde, talibanismul. Ceea ce era de bun simţ la Marx (critica lui Ricardo, pentru caracterul anistoric al ştiinţei) şi la Engels (remarca despre teoria economică greşită, însă adeveribilă de către istorie) sunt formalizate şi devin moduri silogistice, la talibani. Supleţea aceea a bunului simţ iniţial, s—a dus. Nu se mai raţionează, cu deschidere, ci se pledează. Formalizarea revine talibanismului acestuia al teoriilor de ordinul al doilea.