Arthur Schopenhauer

Arthur Schopenhauer







Câteva cuvinte, la obiect, despre Arthur Schopenhauer, cel mai original şi exotic filozof german al sc. XIX, cel mai neasemuit, ai cãrui ultimi urmaşi au fost doi autori evrei, Simmel şi Weininger (Simmel luase act de creaţia filozoficã a lui Weininger); deasemeni, cel mai necaracteristic pentru filozofia nemţeascã şi pentru stilul filozofic nemţesc—şi al filozofiei nemţeşti.
Schopenhauer a trãit 72 de ani—întreaga primã jumãtate a sc. XIX, şi câte un deceniu de la sfârşitul sc. XVIII şi a doua jumãtate a sc. XIX. Educaţia lui a fost una reuşitã, cu rezultatele intenţionate, scontate; cultural, Arthur Schopenhauer e cel mai cosmopolit dintre filozofii nemţi. Alãturi de el, ceilalţi par provinciali, şi de o culturã parohialã, neglijabilã. Poliglot, îi plãcea mult literatura, şi cunoştea bine literaturile latinã şi italianã; iubea latina, şi regreta dispariţia ei din câmpul studiilor savante. La 31 de ani, Schopenhauer a publicat ‘Lumea ca voinţã …’; avea 56, respectiv 71 de ani când şi—a republicat tratatul.
Scrierile lui însumeazã, în ordinea importanţei lor filozofice şi literare, un tratat impozant: ‘Lumea ca voinţã şi reprezentare’, ‘Parerga şi paralipomena’ (o culegere de scrieri care—l ilustreazã ca eseist şi moralist), cinci studii mai scurte, şi jurnale, scrisori, etc.. Existenţa i—a oferit rãgazul de a se exprima complet şi de a se explicita.
A încercat sã suprapunã câteva intuiţii filozofice şi metafizice, de naturã kantianã, platonicianã şi hindusã, asiaticã, unor remarci empirice. Probabil cã, în cazul lui, mai degrabã ultimele le explicã pe primele—decât invers. A ilustrat, cu tratatul amplu [reeditat antum şi remaniat], cele cinci tratate mai scurte, şi culegerea de proze, o moralã clasicã a scrisului.
Cartea lui Simmel despre Schopenhauer e singura interpretare scrisã de un schopenhauerian. Restul sunt scrise de curioşi—nu de schopenhauerieni autentici.
Schopenhauer poate servi drept model ca autor—pentru aceastã moralã clasicã a scrisului; ca gânditor—pentru originalitatea şi anvergura reflecţiei lui, şi ca intelectual—pentru ceea ce aş numi probitatea lui culturalã, însuşirea de a stima valoarea acolo unde o gãsea, şi pentru calitatea admiraţiei lui.
Existã la el şi o voinţã deliberatã, conştientã, de degermanizare, corelatã cu imprecaţiile lui împotriva germanicului şi cu admiraţia pentru latini.
Placarea criticismului şi a metafizicii platoniciene şi hinduse pe un set de intuiţii şi de remarci empirice poate pãrea deconcertantã, mai ales cã întâiele sunt explicate prin ultimele.
Existã, bineînţeles, riscul de a gãsi personajul, omul, mai interesant decât autorul—e unul din riscurile biografismului, şi ale atitudinii biografiste. Simmel indica, scriind despre Schopenhauer, tocmai direcţia contrarã—procedând anti—biografist, el califica circumstanţele vieţii lui Schopenhauer, şi chiar pe acelea ale scrierilor lui, drept generalul, aşadar neesenţialul. Viaţa lui Schopenhauer, aprecia Simmel, e tocmai generalul şi necaracteristicul.
De când aveam 23 de ani, Arthur Schopenhauer e, pentru mine, cel mai interesant filozof—deopotrivã ca scriitor şi ca persoanã, ca om. Nu existã vreun altul pe care sã îl admir atât. Un fel de întâietate i—am conferit—o de când aveam 21 de ani; iar dupã aceea, a devenit unul dintre nemţii ‘mei’ —alãturi de Simmel, Klages şi Weininger.
Scrisul acestui admirator al clasicilor se situeazã mereu în regiunea esenţialului.
Ca persoanã, Schopenhauer a fost întotdeauna mai puţin ridicol decât cei care fie l—au ridiculizat, fie erau dispuşi sã—l ridiculizeze.
Îşi regreta nesaţul sexual, însã i se şi deda în mãsura nevoilor; binecuvânta vârsta, pentru a îi fi moderat şi calmat poftele.
Schopenhauer se revendicã de la şase linii culturale: aceea moralistã, aceea mistico—metafizicã, aceea francezã iluministã [filozofii citiţi de tânãrul Beyle, şi bagatelizaţi de Paleologu], şi acelea artisticã şi literarã, religioasã şi ştiinţificã. Existã, pentru el, trei mângâieri—erotismul, muzica şi religia/ mistica. Viaţa ar fi, pentru gândirea lui Schopenhauer, de nesuportat—dacã nu ar gãsi atâtea mângâieri—sexualitatea, muzica şi arta, mistica şi religia. Ceea ce e, pânã la urmã, o concluzie de bun simţ—şi, din nou, de moralist; în Schopenhauer, moralistul [pe linia de la Gracián la La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort † 1794, Rivarol † 1801, Joubert † 1824, înscriindu—i şi pe La Bruyère şi Montesquieu] îl coordoneazã pe metafizicianul kantist, platonician şi hindus/ budist.

Noima şi rostul literaturii

Noima şi rostul literaturii




Îmi plac oamenii care considerã cã existenţa e interesantã şi profundã, satisfãcãtoare afectiv. Nu mã intereseazã literatura nici ca negare a vieţii (ca alternativã închipuitã la banalitatea vieţii), nici ca falsificare a ei, ca mãsluire—de ex., reprezentãrile complet neinteresante şi false, nesatisfãcãtoare şi neconvingãtoare, ‘verbalismul’; îmi displac reprezentãrile neinteresante ale unor experienţe neinteresante, în care nu mã recunosc şi nu recunosc adevãrul vieţii. Nu e interesant cã atâţia oameni acaparaţi de misterul existenţei se dezintereseazã de literaturã, ca de o falsificare a vieţii? Pentru ei, literatura e pleavã şi ceva nesemnificativ.
Îmi displace literatura pozelor, a teribilismelor. Îmi displace ‘ficţiunea compensatoare’, substituirea dezamãgirii cu o experienţã imaginarã şi vanã.

Moş Gordon, ‘baptistul evanghelic’, are, mai nou, nişte scurte texte despre Buber, dizidenta Chittister, Vermeer, Brimond Hill, Dna. Eliot, Emmaus—aşadar, filozofie, teologie, picturã, plimbãri, literaturã, Biblie—foarte la obiect. Iatã un scriitor pe care l—am citit mai puţin decât trebuise.

Subiectele baptistului Gordon—însã scrise de evreul Myers. Subiectele sunt cele bune—tratarea e cam dezamãgitoare.
Tradiţionalismul religios al evreului Myers, fãrã cine ştie ce referiri la autoritãţi religioase—sau chiar la o ‘Sinagogã vizibilã’, ca sã spun aşa.
A scrie ca evreul Myers despre subiectele baptistului Gordon.

O carte cu subiect ingrat poate fi salvatã de suma adevãrurilor psihologice enunţate, de observaţiile psihologice, de autenticul acestora.
Asta dã vioiciune naraţiunilor savuroase ale lui Beyle şi Balzac. Nu conteazã cã Balzac scrie despre ţãrani—ci vioiciunea aparte cu care o face, agerimea, astuţia. Asta a învãţat Giono de la Beyle. Adevãrul psihologiilor, al notaţiilor. Laboriosul naturalism s—a strãduit sã fie mai degrabã plauzibil. În lipsa supleţii, rãmâne numai plauzibilitatea.

Lui Chartier şi Gracq le plãceau Stendhal şi Balzac, Tolstoi şi Dostoievski—iar Gracq îi reproşa lui Chartier cã îi plãcea prea puţin Dostoievski, cã îi plãcea prea puţin din ce—a scris acesta. Cred cã Chartier i—ar fi putut reproşa lui Gracq acelaşi lucru, cu privire la Tolstoi.
Lui Gracq îi plãceau ruşii—Tolstoi, Dostoievski, Puşkin.

Myers, cititor de romane, enunţã aceastã definiţie:--‘a novel—the systematic perfection of a make-believe world’.
Are o pereche de articole despre o carte de cãlãtorie a lui Steinbeck.

Vorbind despre creaţie artisticã, majoritatea se gândesc nu la un ‘flux de vorbe’, la un ‘şir de cuvinte’—ci la o sculpturã, la un tablou—la un obiect fizic. La ceva ce poate fi asimilat, aparent, ‘dintr—o privire’. Scrierea e un întreg ideal, neîntrunibil senzorial. Pare sã nu aibã, în percepţie, unitatea obiectului fizic.

Propagandiştii lecturii zorite, ai cititului în grabã, ai parcurgerii grãbite. Graba e semnul lenei.

Prin ‘realism ţãrãnesc’, eu înţeleg realismul subiectelor ţãrãneşti. Nu mai ştiu ce gândea Renard despre Zola, despre scrisul şi cãrţile lui. Realismul ţãrãnesc francez înseamnã, în sc. XIX, Balzac, Zola, întrucâtva şi Maupassant—toţi, cu o privire necruţãtoare asupra realitãţii morale a satului. Realism ‘ţãrãnesc’ prin subiecte—şi sortit naturalismului, prin gama etologicã a lumii reprezentate.

Ralea, Gracq şi Tournier, Eliade, Zaciu, Gage şi evreul Myers.

Lui Gracq îi plãceau Dumas, istoria, Hegel—toate, lucruri detestate de Tournier.

Sadoveanu—etajele, palierele creaţiei—cele cinci romane—proza de cãlãtorie—cãrţile de vânãtoare—proza autobiograficã—scrierile reflexive, conferinţe, etc.—recitatorul, vocea, timbrul neutru. Obiecţia stilisticã (din partea lui Zaciu şi a lui AP—un transilvãnean şi un bucureştean).
Neculce, Ghica, Hogaş, Creangã, Sadoveanu şi Stancu.
Aprehensiuni etnic—regionale. Obiecţii atribuibile unor aprehensiuni—şi poate invidii—sau doar exasperãri regionale.
Tabelul din manual al creaţiei sadoveniene—paleta.
Mai mult—obiecţiile sunt nesuperpozabile. Ambivalenţa lui EL—poate şi un fel de rivalitate. Linia lovinescienilor. Calomniile sau bârfele lui GC—dispreţul.
Cu aceste cinci romane—mai degrabã de iubire, decât de sociologia provinciei şi a provincialitãţii.
JG—VN—A., despre FMD şi AM. Polii.

Cele patru ocazii (ajunul; joi—‘hârtii vechi’; vin.; joi—privirea).

Sadoveanu ‘al celor cinci naraţiuni de iubire’—şi al unor cãrţi de cãlãtorie.

Gracq restrângea canonul Balzac—şi le lãrgea pe acelea ale lui Dostoievski şi Malraux; altfel, Sadoveanu e un autor ca Balzac—nu vraful nereuşitelor primeazã, ci cele câteva scrieri importante. Revenind la Gracq, acesta nu mai accepta, ajunsese sã nu mai primeascã decât un roman al lui Beyle—şi îi reproşa lui Chartier cã nu accepta decât o carte a lui Dostoievski. Putea şi el sã fie cusurgiu şi şicanator.

Quirinius şi Ev. Luca. Tâlcuiri. Confuzia între ‘a tâlcui’ şi ‘a tãlmãci’.

Cele cinci scrieri sadoveniene—în douã vols..

Witherington îmi redã gustul lecturilor biblistice, al cititului de biblisticã.

Iar pe siteul scotiştilor gãsesc câteva eseuri de Faber (univocitate), Guzman (Juan al Crucii) şi Sullivan (educaţie, schimbarea identitãţii, transcendentalii, Boehner).

Scurte cãrţi de filozofie, bine scrise şi impecabil gândite. Ideea de carte de filozofie.

În criticã nu existã maeştri, ci doar egali; pe de altã parte, dialogul critic nu îl gândesc ca pe unul ‘generalizat’, nu mã intereseazã decât foarte puţini critici (Ralea, Gracq, Tournier, Eliade). ‘Ceilalţi critici’ sunt numai egali—cu nimic mai îndreptãţiţi la o apreciere argumentatã. Critica se face cu argumente, nu cu aplomb. Pe de altã parte, la Gracq, critica e discuţia propriei vieţi interioare, a paletei afective.
§
‘Oricum, sunt douã lucrãri distincte ºi nu are sens a transfera asupra uneia judecata privitoare la cealaltã’ (AP).
§
Antologia de predici, ortodoxul francez, bulgarul şi rusul. ‘Scurtul Triod’. Ieri (joi), despre ‘exegeza camilpetrescianã’, reputaţia lui AP.
Cãrţile deteriorate de faianţari.
Salahorul—7 l..
§
Paleologu e un autor deopotrivã mai stângaci şi mai vulgar, mai kitsch, decât Manolescu sau dibacele Ştefãnescu sau atâţia alţii; era un autor stângaci, cu sintaxa şi punctuaţia cam nesigure, cam lãutãreşti. Impresia e aceea de stângãcie. Era un scriitor interesant, însã stângaci şi cam kitsch. Turnura stilului sãu e turnura flecãrelii. Neaoşismele ţin de o oralitate mahalageascã. Accentele neaoşe displac.
§
Trei din vols. lui Tournier par sã fie despre literaturã (‘Zborul vampirului’, ‘Sensul literal’ şi ‘Lecturile timpurii’)—trei, despre fotografie [nu ştiu dacã e vorba de eseuri despre fotografie—sau despre albume comentate, albume cu comentarii, imagini însoţite de comentariile lui MT]—unul despre filozofie—unul despre picturã—douã autobiografice—unul, despre jocurile de noroc—‘jurnalul’—‘micile proze’—şi ‘Germania’ lui Heine.
Estetizarea—trup—obez—dansul—vârsta—bãtrâneţea.
Pofta de sãruturile ei, nesaţul sãruturilor.
§
14 vols. de prozã neficţionalã, ale lui MT.
§
Ieri, despre scindare, Pleşu şi Cosaşu. Editoriale. Alte rev.. Culegeri (--de articole--).
§
3 x MT: ’90, rev., Schimbarea la Faţã& rev., fotografia& interviul, Prinţesa Bibescu în mizerie —radio.
Faţã de JG, MT e mai dezabuzat, mai blazat, nu se sfieşte sã fie convenţional, sã debiteze platitudini, sã îndruge banalitãţi şi locuri comune. Estetismul lui—cu sau fãrã ostentaţie—e rezervat strict naraţiunilor; iar ‘persoana publicã’ e numai o mascã—şi un fel de cãpcãun.

AD, VH, H de B, CD, HJ, Trollope, ÉZ.

Cele zece greşeli (ajunul; joi; vin.; râsul; pasul III; pasul VI; pasul VII; dim.; marţi; vin.).

Poziţiile lui Tournier şi Gracq sunt decis antitetice nu numai în privinţa lui Dumas, a istoriei şi a filozofilor nemţi—ci şi a creştinismului şi a Bisericii. Gracq era discret ascunzând—iar Tournier, camuflând. Nu aş spune cã Tournier ‘reabiliteazã credinţa’, însã nu preia anticreştinismul şi prejudecãţile abrupte ale lui Gracq. Tot balastul acela al anticreştinismului.
Tournier se amuzã fãcând—o pe cãpcãunul.

Ea mi—a zdrobit inima de şapte ori (vin.; luni; mi.; luni; vin.; marţi; joi).

Probabil cã Tournier nu crede cu adevãrat în eseisticã; în orice caz, nu în a lui proprie. Drept care, se lasã folosit numai de naraţiuni, pentru a exprima nişte intuiţii adânci—ireductibile la banalitãţile pe care le vehiculeazã el în ‘limbaj diurn’ pentru a—şi explica basmele, într—un didacticism de proastã speţã. Pentru Tournier, eseistica e numai limbajul diurn, banalizat, standardizat, în care nu se pot comunica decât poncife scâlciate şi nu se pot enunţa decât banalitãţi şi truisme. La el, eseistica nu vehiculeazã niciun fel de intuiţii capitale—ci numai lestul banalitãţii. Eseistica enunţã locuri comune—şi o face apodictic, emfatic, sumar şi didactic. Tournier denunţã, implicit, ‘iluziile eseisticii’, mizeria limbajului abstract. Cum am putea crede în sinceritatea admiraţiei pentru stilul filozofilor raţionalişti, a cuiva care gustã atât fantasticul teuton? Eseistica lui Tournier li se pare, atâtora, neconvingãtoare—fiindcã el însuşi nu e convins de ea, nu crede în ea—ci se joacã, dã cu tifla, bagatelizeazã. E anostã (dupã unii)—fiindcã e scrisã fãrã convingere, autodepreciativ, e sabotatã. Autorul nu crede în ceea ce face, în ceea ce scrie.
Tournier începe prin a fi neconvins de limbajul eseisticii şi de posibilitãţile ei de a exprima ceea ce se intenţioneazã. De aici, convenţionalitatea lui Tournier, apelul la locuri comune, la poncife.

Analize şi aprecieri de ansamblu. Paleologu va rãmâne ca exeget al lui Camil P. şi Sadoveanu, despre care a dat analize; despre alţii—ca eseiştii ‘lui’—a dat numai aprecieri de ansamblu.

Informaţia din dicţ., din sinteze, nu e deloc o informaţie ‘decantatã şi sigurã’. Ea e adesea falsã, distorsionatã, rãstãlmãcitã, greşitã.

Gracq spune cã scrierea trebuie discutatã în specificul ei, şi la obiect, la nivel de paginã, etc.. Nu e valabilã decât analiza impresiei—sau a efectului de—unicitate. Generalizãrile sunt neinteresante tocmai deoarece îşi propun sã rateze specificitatea. La nivelul lor, ceea ce reprezintã specificitate nu mai existã. De aici, desconsiderarea ‘criticii generalizãrilor’, a ‘criticii generalizatoare’.

Gusturile filozofice ale lui Tournier sunt în rãspãr cu acelea literare, care seamãnã întrucâtva cu ale lui Gracq.

Onestul, sârguinciosul realism burghez—Mann, Sienkiewicz, Duhamel, Romains, Du Gard, Druon. Dezamãgitoare e platitudinea mijloacelor; lipseşte adevãrul remarcilor, originalitatea notaţiilor, cãci ‘Roşu şi negru’ e tot un fel de roman burghez—înaintea lui Zola—şi stabileşte tiparul genului acestuia. Frescele realismului burghez—şi orice fel de realism, scandinav, rusesc, etc., trebuiau scrise ca ‘Roşu şi negru’ şi ca Tolstoi—cu acea abundenţã de adevãruri, de observaţii originale, cu acelaşi inedit savuros, cu aceeaşi originalitate şi nonşalanţã. ‘Roşu şi negru’ aratã calea realismului subiectelor prozaice. ‘Roşu şi negru’—şi cam tot ce—au scris Balzac şi Tolstoi, poate şi Trollope şi alţi victorieni, alţi romancieri victorieni. Originalitatea, vioiciunea, noutatea, profuziunea adevãrurilor, verva observaţiilor adevãrate şi frapante. Alde ‘Pasquier’. Un Balzac, Beyle, Flaubert ar fi avut ingeniozitatea de a scoate ceva interesant şi din astfel de subiecte neofertante.
Frescelor realismului burghez nu realismul le e imputabil—ci platitudinea, banalitatea deliberatã a mijloacelor, maniera ternã, lipsa vervei şi a vioiciunii.

Maupassant e, uneori, adevãrat ca ‘Roşu şi negru’; câteodatã. Reuşita lui ‘Roşu şi negru’ înseamnã şi geniu, şi deprindere.

Scrise ca ‘Roşu şi negru’, ca Balzac şi Tolstoi, ca Trollope, frescele realismului burghez (Mann, Sienkiewicz, Du Gard, Romains, Duhamel şi Druon) ar fi putut sã fie interesante. Picanteria ţine de tratare. ‘Roşu şi negru’ e modelul abordãrii unui subiect banal, prozaic şi neofertant.

În ‘Cronica’ sa, Dumitriu apeleazã la o psihologie senzaţionalistã, la un senzaţionalism insalubru şi neconvingãtor, învecinat cu expresionismul artei proletare sovietice, un ‘senzaţionalism al defãimãrii’—ca şi al complacerii în descrierea viciului—ca la unii stângişti italieni. Vioiciunea romanului lui Dumitriu e aceea a caricaturii, nu a vieţii; existã, poate, caricaturi memorabile—nu şi oameni, fiinţe. Relatarea lui e stridentã, cu clişee de ‘psihologie de clasã’, inaugurând un soi de decadentism proletar; altfel, e o carte eminamente lizibilã.

Literatura nu ţine de frumuseţea sensibilã, ci de aceea inteligibilã, raţionalã. E frumuseţe de cursivitate, de organizare. Literatura nu poate concura artele sensibilului.

Bibliofilia, bibliomania, stocatul şi cititul

Bibliofilia, bibliomania, stocatul şi cititul



Am crescut într—o familie de biblioclaşti, de inşi cu aversiunea cãrţilor. Nu sunt un bibliofil, ci un ins care stocheazã, înmagazineazã cãrţi—în scopul citirii lor, nu al colecţionãrii de valori. Iar de stocat, stochez necorespunzãtor—şi delãsãtor, dezlânat.
Cãrţile nu le colecţionez, ci le adun—le pescuiesc. Asta, pânã de Joia Mare.
Ai mei erau biblioclaşti—chiar fanatici ai biblioclastiei.

Existã romane clasice—adicã de o formã literarã obişnuitã, comodã, convenitã, fãrã parti pris formal, romane narative, ‘romane ca naraţiune’, şi romane ambigue, sau experimentale, sau impure, sau de graniţã, sau atipice—romane care exhibã un anume echivoc al formei, un oarecare ifos avangardist. Eu m—am axat întotdeauna pe romanele clasice; cel mai bine le—aş caracteriza drept romane fãrã ostentaţia formei, fãrã ifosul formei.

Aforisme (Schopenhauer, Nietzsche, Ibrãileanu) şi carnete (Simmel, Weininger, chiar Valéry; Montherlant, Noica, Ciopraga, Zaciu, Morariu, Manolescu, ‘Morgan’)—însemnãri şi fragmente. Obiceiul criticilor români de a ataşa culegerilor câte un mãnunchi de însemnãri diverse. Forme scurte ale prozei nenarative; uneori, scopul nici nu e publicarea—ci sunt numai hârtii de folosit.
Aşa se face cã printre maeştrii formei scurte filozofice îi regãsesc pe toţi cei cinci nemţi—Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Weininger şi Klages—numai Kant lipseşte (însã nesurprinzãtor); se observã cã nemţii au exersat bine genul acesta, al fulguraţiei.
Pentru mine, maeştrii însemnãrii vioaie şi scânteietoare rãmân cel mai vârstnic—Schopenhauer, şi cel mai tânãr—bedefilul ‘Morgan’, care nu e neapãrat emitentul unor fraze sentenţioase şi memorabile; un neamţ şi un francez. Cãrora le mai poate fi adãugat şi Montherlant.
S—a remarcat cã şi paginile publicate antum ale lui Simmel prezintã aspectul unei palete de aforisme; iar fragmentele schopenhaueriene servesc şi ca eseisticã, îndreptar al eseisticii. La rândul sãu, Noica a practicat voluntar aceastã formã literarã, ilustrând—o, la tinereţe.

Schopenhauer rãmâne exemplar pentru toate formele scrisului filozofic—tratat, studiul scurt, memoriu, eseu, aforism.

E instructiv felul în care Simmel se referã, pe lângã filozofii (Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Marx, Bergson, Weininger, câţiva esteticieni, sociologi şi neokantieni) şi artiştii (Rembrandt, Michelangelo, Rodin, Bőcklin) ‘lui’, şi la Eckhart, Luther, Hegel. La Simmel, asamblarea de referinţe e mereu organicã, fireascã, neforţatã, fluentã, inteligentã şi agerã.

Scrisul filozofic (GS), literar (JG, ieşeanul ‘meu’) şi religios—teologic (CT). Eseuri (Ralea, ME), articole şi analize.

Trei abordãri ale realului, şi trei perspective literare valabile.

A livra eseisticã (Ralea, ME, MT), filozofie (GS) şi literaturã (JG)—analize şi articole. Gândul cã filozofia nu face numai analiza noţiunilor abstracte, ci şi a artei, etc.. Paleta lui JG.

Pare mai firesc ca singurul cap al Bisericii, Hristos, sã se exprime printr—o comunitate, prin sinodalitate, şi nu printr—un singur om. Nu cred cã apexul nevãzut are nevoie de o replicã vizibilã. Însã nu cred nici cã rãtãcirea infailibilismului e mai gravã decât aceea a filetismului—blocarea în particularism, blocare pricinaşã şi meschinã. Existã o lugubrã neînduplecare a filetismului—şi a ‘naţionalismelor creştine’.

Simmel nu era numai cititor al lui Luther şi luteran (prin Botez)—ci şi filozofic provenea din Luther—prin Kant, cel atât de luteran, tocmai în raţionalismul lui neînduplecat. Kantismul e reversul filozofic al luteranismului.

Neagoe Basarab şi proza lui Heliade (v. III), Sofronie, bulgarul, transilvãneanul.
Nu rãstãlmãciri fals filozofice, seculariste—diluãri. Sau expropieri. Ceva tendenţios.

O frescã sau panoramã satiricã.

Frecventarea îndelungã. Deprinderile de cititor—Gracq, Stevenson, Tournier (şi Verne), GC. ‘Morgan’ despre recitit.

Sadoveanu nu e de regãsit în admiraţia profesatã pentru romanul lui Filimon—ci în aceea pentru Neculce, Creangã, Eminescu—mai convingãtoare.

O caracterizare, analizã şi lãmurire a unor frumuseţi literare.

Cinemaul a fãcut din înfãţişare, obiect cultural; aceasta e noutatea fãrã precedent—inanalizabilul spiritual al înfãţişãrii, marketingul înfãţişãrii, de unde: platitudinea resimţitã. Artele plastice nu fãcuserã, înainte, acest lucru, şi nici spectacolul—ci, întâia oarã, cinemaul ‘de vedetã’ şi fotografia. Acestea au pus pe tapet înfãţişarea, farmecul, obiectul de curiozitate anodinã, ca pe ceva semnificativ şi marcant. Pânã atunci, înfãţişarea nimãnui nu mai fusese obiect cultural (ci numai arta pictorului, etc.). Cinemaul şi fotografia au fãcut din înfãţişare un scop în sine. Narcisism fãrã precedent în istoria culturalã. Cinemaul a propus înfãţişarea însãşi—emancipatã de intervenţia substanţialã a vreunei arte creatoare—ca pe ceva de interes cultural; vorbesc despre cinemaul hollywoodian. Nu mai e vorba de creaţie, ci numai de înfãţişare—inaprofundabilul.
În acest sens, cinemaul ‘de vedetã’ e nu numai efemerul, ci şi nesemnificativul, insignifiantul, banalul. El nu e mai mult decât ‘fotograme de oameni frumoşi’, pentru gustul nesãţios de iluzie. E flatarea pornirii de a poza.

În locuinţa mea [un mic apartament ieşean, cãruia nu numai o menajerã devotatã îi lipseşte pentru a semãna cu casele burlacilor din filmele cu Lemmon] au loc mereu ‘cãderi de cãrţi’—sau ‘surpãri de vrafuri’.

35 l.—Loara. Colete.
Ed.. Colete. Ziarele—ed.. Isihastul rus& bulgarul.
Ed..

Numim ‘plãcere’, bucuria simţurilor, ‘bucuria fizicã’—sau numai etajul inferior, reproductibil, întrucâtva mecanic, al bucuriei, al oricãrui fel de bucurie—ceea ce face ca, uneori, şi plãcerea simţurilor sã fie bucurie propriu—zisã? Dacã ‘numai plãcere’ e orice fel de bucurie reproductibilã, întrucâtva mecanicã, atunci şi simţurile cunosc altceva—bucuria curatã.

Ed..

5 x MS.

Ed.. La câte 3 l.. Ed.—nemţii, asiaticii. Colete. Ed.. Ziarele—ed.. Isihastul rus& bulgarul. Ed..
Ed..

Ca romancier, Nabokov era un artizan—nu un creator de anvergura lui Flaubert, Tolstoi, Joyce, Proust şi Gogol—ca sã mã refer la aceia apreciaţi de el [şi cãrora le—ar putea fi adãugaţi Cehov şi Puşkin, dintre ruşi]; ci un artizan. Iar vanitatea îl determina şi pe el sã facã rabat (cazul lui Robbe—Grillet).

Artizanii naraţiunii—Nabokov, Borges—convingãtori numai ca artizani. Artizanatul nu e totul.

Gracq, Tournier, Borges, ‘Morgan’—şi literatura de aventuri.

Cei care reduc literatura la artizanat. Sau care nu vãd, în literaturã, dincolo de artizanat.

A hãpãi/ a hali, a degusta şi a analiza, a dumica—spunea Bacon—trei întrebuinţãri ale unei scrieri.

Victorianul ‘Walter’, emanciparea sexualã, Lawrence şi Breban. Instinctualitatea, la Lawrence şi Breban.

Când mã gândesc la scris, la demnitatea scrisului, mã gândesc la Schopenhauer, la Gracq, la eseurile lui Ralea şi Eliade, poate la Horaţiu, la carnetele şi la scrierile despre romani ale lui Montherlant.

Trecerea de la transcriere, la obiectivare.

Un teolog cu intuiţii nestoriene, şi noţiuni monofizite; nestorianismul subconştient, exprimat prin monofizitismul oficial, prevalent.

Literaturã, filozofie, religie—GKC, ME, Coleridge şi Eliot. A scrie DESPRE literaturã şi religie —şi a scrie filozofie. Despre filozofie nu se poate scrie decât tot filozofie. Literaţii francezi sunt mai incompetenţi religios—şi filozofic—decât aceia englezi. Sunt, în general, mai secularişti.

Purta cu destulã stângãcie veşmântul unei limbi arhaizante. Impresia de pedanterie arhaizantã—şi de artificialitate supãrãtoare. Pastişã stângace a lexicului şi a sintaxei mateine.

Ce sã citesc. Cãlcâiul, azi—orã& vraful de marţi, orã, vremea, urnirea. Ed.: A.. Ed.—sezon. Ce sã citesc& fumat—citit—casã—vârsta& cãrţile începute& 6 x tarabe [luni, marţi, joi]& 5 ziare [scandinavul, psihologia, RT, evreul argentinian, romanul]& ziarele—ieri& VH, basmele, Camil P., epopeea& 4 x RT.

Loara, vremea, vârsta.

Vremurile când predicau Eckhart şi Tauler. Când un fel de budism putea trece, în predici, drept catolicism. Stilul lui Hegel, germana lui, dialectul. Îndrãzneala.

De ce am prelungit fumatul cu încã trei pachete—cf. şi marţi, la tel.. Decizii—ieri, orã—azi; confuzia.

Literaturã, filozofie, religie—paleta lui GKC, ME, AS, Coleridge, Eliot.

Jalonul—epurarea, trecerea la intervale simple, fãrã ‘semnul de secţiune’—cum obişnuisem.

Dizidenţii din sc. XX sunt nesemnificativi, ca eterodoxie, alãturii de unii mistici renani.

Gracq spune cã scopul cititului este trãirea, simţirea, plãcerea literarã—iar scopul criticii e elucidarea şi explicarea acestei simţiri. În acest sens, ‘impersonalizarea’ nu trebuie sã ducã la depersonalizare.

Papii antici, latinii antici (sc. IV—V)—Sf. Augustin—Fer. Ioan Duns Scotus—Basly—Tresmontant.

Participând la Liturghia rãsãriteanã, mi—a lipsit ‘elementul pedagogic’ al Missei, simţul pedagogic vestic, accentul pe instrucţie şi pedagogie.

Cu tacticosul sãu verbiaj hegelian, cam rãsuflat, domolul Noica îl rateazã pe Heidegger; aşa cã avem la el un Heidegger defenomenologizat, lipsit tocmai de aportul fenomenologiei. Retrograd în filozofie, Noica a ratat cam toatã filozofia importantã a sc. XX:--pe Bergson îl desconsidera ca pueril; --pe Husserl l—a ignorat, ca şi pe Wittgenstein;--iar pe Heidegger a încercat sã—l înţeleagã înafara perspectivei fenomenologice. De aceea, ‘Heidegger al lui Noica’ e destul de neinteresant. Heidegger al lui Noica e unul fãrã fenomenologie.

Articolele—de fapt, eseistica—lui GC—scrieri ocazionale.

Stevenson şi evreul argentinian despre Dumas şi H de B; dispreţul evreului.

Verne—iubit în elementul sãu literar, nu în rãstãlmãciri pretenţioase—şi parafraze snoabe.

Cu Cãlinescu se întâmplã acelaşi lucru ca şi cu Arghezi—şi, într—o anume mãsurã, cu Eminescu—un decadent, un franctiror e dat drept Taine, Mommsen sau Ranke, un erudit aulic, i se toarnã veşminte de bronz care nu vin bine umoristului, gazetarului, etc.; pânã la urmã, aceasta e o caracteristicã a erudiţiei româneşti—Cantemir, Hasdeu, Odobescu, Iorga, Eliade—de a proveni de la franctirori. Cãlinescu nu e Lanson, nici vreunul dintre impozanţii comparatişti francezi de acum un veac.
Cãlinescu nu e ca Propp, Bahtin, Huizinga, Curtius; e ceea ce au încercat sã spunã Marino şi aceia care—l comparau defavorabil cu … Popovici, Caracostea şi alţi veleitari. Mi—l amintesc pe ieşeanul AP, acum 15 ½ l., spunând nişte imbecilitãţi pe aceastã temã (‘adevãratul model’, etc.).

Iorga aprecia atât istoria bine scrisã.

Inegalitatea lui Verne (ca a lui Camil P., ME, MS), şi adictivitatea lui (D. Toma, P.).

Reţin aprecierea nereticentã a lui AP despre ‘Degas dans desen’.

Nu cum aratã cãrţile—aratã şi ele aşa cum dã Dumnezeu—sau rezultatele delãsãrii mele—ci ce fac cu ele, ce gândesc.

Oamenii cautã sã domine; oamenii considerã cã dominarea e o soluţie preferabilã comunicãrii, împãrtãşirii, înţelegerii.

Elementul religios creştin—Simeon, Maxim, cei patru filocalici.

Echilibrul cãutat e acela al subordonãrii celuilalt, al dominãrii.

Donne, Sh., Voiculescu, Michelangelo.

‘Gelozia’ Lui Dumnezeu înseamnã caracterul constrângãtor al normelor ontologice, nearbitrarul lor.

Vremurile când ceea ce predicau Eckhart şi Tauler putuse trece, fie şi vremelnic, drept creştinism.

‘Mãnãstirea din Parma’ la Gracq şi la Pamuk. Pamuk, ‘Morgan’ şi recitirea, momentul.
AP, Allen şi JG despre ‘Educaţia …’.

8 l. (dim.)—9 l. (vopsirea).

5—7; 8—11.

O carte, spun destoinicii recititului, ca Chartier şi Gracq, nu trebuie sã fie o amintire plãcutã —cum cred Pamuk şi ‘Morgan’—ci o realitate plãcutã, ceva prezent, ceva actualizat. Empirici, ei nu cred în fantasme. Dacã o carte e ‘frumoasã numai în amintire’, nu şi la recitire—atunci nu e.

Regizorul Allen, şi Gracq, despre ‘Educaţia …’. Paleologu despre ‘Candide’.

Adevãrul e cunoscut prin simţul adevãrului; normele raţionale sunt un set de proceduri ale acestui simţ.

Le—am stocat, le—am depozitat, le—am înmagazinat impropriu, neglijent—delãsarea. Delãsarea& dezlânarea. Urmarea fireascã—şi urmarea delãsãrii.

Ideea e aceea a unui blog literar [Niemand şi Parr]—cu reprezentarea elementului religios—şi filozofic—pe alese. Asortarea aceasta se regãseşte la evreu. Acesta discutã literaturã şi religie. Reprezentarea ortodoxiei creştine—nu a rãtãcirilor.

Hamelin şi Meyerson.

Apreciere, analizã, explicare; Gracq vedea în criticã o analizã a singularului, a irepetabilului. Principiul sãu poate fi extins şi la alte scrieri (filozofie, teologie, scrieri religioase, patristicã, scrieri ştiinţifice), la arte, la muzicã, la peisaje. ‘Critica’ e explicarea, interpretarea explicativã a singularului acestuia. Azi, dum. (‘Dum. Tomei’, mi se pare), am reluat câteva analize ale evreului Myers, şi nişte discuţii ale lui Green.
Critica analizeazã explicând, analizeazã ca sã explice de ce, prin ce e o scriere, singularã, irepetabilã, neasemuitã.

Sunt posibile aproximãri succesive—nestorianismul e mai aproape de adevãr decât adopţionismul, etc..

Existã şi erezii care probabil cã n—au avut niciodatã reprezentanţi în forma caricaturalã din manuale—sau nu au întemeiat comuniuni—de ex., arianismul şi nestorianismul—aşa—numiţii arieni fiind, cu excepţia ereziarhului, conservatori care nu dispuneau de analiza calcedonianã—şi nici de premisele ei intelectuale. ‘Arienii’ sc. IV nu îi urmau lui Arie. Ei încercau numai sã îşi explice dumnezeirea unei fiinţe distincte de Tatãl.

Pg. 12 a ‘Naşterii Evangheliilor sinoptice’. Pg. 57—despre omisiunile Sf. Luca.
Cartea lui Lestapis despre pastoralele pauline.

Ambiţia, blogul, coerenţã& elucidarea singularului, explicarea impresiei& elementul religios& eseiştii—ca ME de M (şi ‘Candide’) la AP.

Vernienii, vernienii adevãraţi (bedefilul ‘Morgan’, IH, JG, MT; D. Toma, P.), sunt un fel de sectã. Iar câţiva dintre ei au apartenenţã dublã, fiind şi wellsieni. (Lui ‘Morgan’, stripologul, îi plac astfel de adjective.)

Cunoaşterea psihologiei cotidiene e o necesitate stringentã, nu un etaj superior al reflecţiei—ca filozofia artei—ci o unealtã necesarã în confruntãrile şi în rutina cotidiene.

Predestinarea înseamnã, la creştini, acordarea desãvârşirii. Ea e strict condiţionatã de ‘împlinirea timpurilor’, nu e ceva care sã poatã surveni oricând—ceva discreţionar. Iisus e impecabil; El nu poate pãcãtui—însã poate suferi de pe urma refuzului de a nu pãcãtui.

Aptitudinea literarã a lui Ralea era de felul aceleia a lui Voltaire—cu toate cã el cãuta sã o dreagã cu posomorâta gravitate interbelicã şi cu recursul la cultura germanã. Ralea era un voltairian care încerca sã se ralieze noilor tendinţe interbelice. Eseistica lui e vioaie şi agerã ca paginile lui Voltaire. Fãrã a avea umorul, anvergura enciclopedicã, erudiţia alertã şi cu atât mai puţin civismul lui Voltaire. Lui Ralea îi lipseau destule ca sã fie Voltaire; însã numai de acesta aminteşte, numai acestuia îi seamãnã.
Barbu—Vianu—Blaga—Ralea.

Bergson—Nietzsche, James; Husserl.
Simmel—Nietzsche, Bergson, cãrora li s—ar putea adãuga Weininger şi câţiva esteticieni, neokantieni şi sociologi nemţi; EH.
NM. MH, aprecieri, ‘vitalismul’ ca defect.

Simmel a trecut de la criticism şi sociologie, la metafizicã şi filozofia artei; a rãmas, însã, la ideea cã domeniul filozofiei e generalul, şi cã individualul e explicabil prin general. În aceasta e el filozof—prin primatul generalului.
Chiar când, ca un discipol evreu francez al lui GS, filozoful vorbeşte despre unic şi irepetabil, el le ia în general, vorbeşte, fãrã oximoron, despre ‘irepetabil în general’.

Moş Ornea despre Ralea, Florian. Petrovici, Rãdulescu, Blaga. Ineditele.
Descreşterea.
Principii explicative. Artificialitatea.
Dna. Slama. Rev. vechi. NM.

Gurã, trup, falus, picioare.

Elucubraţiile criticii arhetipale despre ezoterismul inconştient al lui JV. Acele tipare ezoterice nãscocite.

‘Cancelarul’ (II; anticiparea aniversãrii, ziarele—ed.)& ‘Familia …’ (III; familia—6 ½ s.)& romanul feminist (V; vremea, picnicul, fusta)& ‘Drama’ (VII; ploaia)& memorialul de cãlãtorie (IX).

Presupun cã Noica ştia mai multã literaturã decât Ralea—iar Eliade, în mod cert mai multã decât amândoi; rãmâne faptul cã numai eseistica lui Eliade (--completabilã cu culegerea aceea de articole scrise în exil--) e singura care discutã curiozitãţi literare, cãrţi interesante, singulare şi originale. La Ralea nu existã aşa ceva—cu excepţia gazetãriei culturale din tinereţe, de dupã primul rãzboi—nişte reportaje, însã cam ‘pe deasupra’. Eseistica eliadescã împãrtãşeşte descoperiri literare, face pionierat, e ziaristicã potenţatã, ‘pe steroizi’. Articolele lui GC—aşa de la obiect—sunt unicele pe care i le pot prefera.

Ed. ale eseurilor, nuvelelor şi romanelor lui ME; culegeri de studii şi articole. Puzderia, pletora de ed., unele cam ‘pe genunchi’, însã utile.

Paleologu dã rar analize; cel mai adesea, judecãţi de gust, concise, scurte, strict empirice.

Sebastian& romanul medieval coreean& alte scrieri ale pianistului Gherea& Pavese—eseurile& Eckermann& RK.
Fantezia paleontologicã sovieticã& romanul picaresc al poetului spaniol scandalagiu& vechea carte SF a fraţilor. Dublãri. Mai ales vechi ed. ale romanelor SF—sovietice, etc..
Patru culegeri ale povestirilor lui RK—şi cinci romane.
Cele trei culegeri ale eseisticii lui ME. Cf. ieri, dum..

Ieri, dum.—eseistica lui Sebastian—şi romanul coreean medieval.

Trei culegeri ale eseisticii lui ME (la 29, 29 ½, 30 ¼ ani).

Nuvelistica lui ME—antologia—culegerea amplã—culegerea didacticã, de uz didactic—2 x tarabe, în Joia Mare, ed..

Opera lui Eliade, lipsitã de geniu [genialitatea fiind ceea ce îi distinsese pe Iorga şi Hasdeu], e neobişnuit de cuprinzãtoare—religiologie (în sensul cel mai larg—incluzând mitografie, folcloristicã, orientalisticã), eseisticã, articole şi gazetãrie, romane, nuvele, dramaturgie, memorii şi jurnal.

Eseuri la obiect—Eliade, Ralea şi Paleologu [despre Rousseau—cf. lui Zaciu]—câteva lãmuriri, explicarea a ceva.

Eseurile pot sã fie un vãlmãşag de reminiscenţe şi aprecieri fugare, sau încercãri de caracterizare sinteticã, sau tâlcuiri. Eu prefer mai neambiţiosul eseu analitic—tâlcuirile.

Recititul nu e altfel decât fãcutul dragostei—sau mâncatul.

Am acasã patru ed.—şi douã trad.—ale lui ‘Roşu şi negru’; rãzgândirea lui JG în privinţa acestui roman. Ajunsese sã pretindã cã îl agasau nişte trãsãturi stilistice ale acestui roman—pe care, totuşi, îl ştiuse pe de rost—şi care îi hotãrâse alegerea pseudonimului; însã admitea cã ‘Roşu şi negru’ îşi are tabãra, partizanii lui. Pe mãsurã ce estetica lui a naraţiunii devenea una tot mai pronunţat romanticã, dezaproba intervenţiile directe, etc..

Trebuie sã recunoaştem cã, uneori, Paleologu debita absurditãţi, fãrã nicio moderaţie, şi cã avea superstiţia ‘abisalului’ şi a altor teribilisme interbelice. Om inteligent, putea debita—şi cu aprindere—imbecilitãţi şi lucruri rizibile.

Explicarea, lãmurirea, nu atât a ‘înţelesului’, cât a unicitãţii, a singularitãţii—ceea ce simţea Gracq la cele patru romane de Balzac şi la câte unul de Stendhal, Tolstoi—explicarea, cu alte cuvinte, a bucuriei oferite—prin ce bucurã atât aceastã scriere—şi ce o face aşa de neasemuitã. Gracq a scris atât despre Balzac, cât şi despre Racine—şi Lovecraft.

Hedonismul personajelor lui Brass

Hedonismul personajelor lui Brass





E un truism sã spunem cã singurul scop al personajelor lui Brass, regizorul naturalist italian, e plãcerea fãrã ocolişuri, iar hedonismul lor cras mai poate fi numit şi dezmãţ, şi corespunde înţelegerii de târâturã pe care o are Brass pentru viaţã; paleta subiectelor lui Tinto Brass include drama burghezã—lumea de predilecţie a cinemaului brassian (‘La Chiave’, ‘L’Uomo che guarda’, ‘Senso ‘45’), drama campestrã sau ruralã (‘Miranda’), picarescul de bordel (‘Paprika’). Un ginere devine amantul soacrei—iar un unchi, clientul pleşcar al nepoatei. Protagonista din ‘Paprika’ are, pe rând, trei soţi (de unul rãmâne vãduvã), şi face o carierã în bordeluri. În filmul polonezei care a fãcut o trecere meteoricã prin cinemaul italian de gen, un socru îşi penetreazã nora mireasã. Iar toate aceste pelicule se vor celebrãri ale plãcerii nezãgãzuite.
Perspectiva e aceea naturalistã şi cinicã—mai puţin în melodramaticul ‘Senso ‘45’, care probabil cã se vrea altceva, un film de iubire.
Câteva filme sunt un fel de ecranizãri—‘La Chiave’ se inspirã dintr—un roman japonez—de la care preia hidoşia perversiunii, iar ‘Senso ‘45’ dintr—unul italian, ‘actualizând’ oarecum subiectul, adicã mutându—l în vremea celui de—al doilea rãzboi mondial, pe linia combinaţiei de fascism şi erotism dragã regizorilor italieni (Visconti, Bertolucci, Pasolini); hangiţa Miranda se numeşte la fel ca eroina lui Goldoni, iar bãrbaţii din ‘L’Uomo che guarda’ sunt intelectuali. Autentificatorul corupt din ‘Cheia’ face comparaţii între plãcerea datã de artã, şi aceea datã de nevastã.
Intenţia lui Brass pare sã ţinã de snoavele ‘Decameronului, spre a ne convinge cã mizeria moralã de nedescris a personajelor e hazlie. Uneori însã, tonul e sumbru (‘La Chiave’), sau franc melodramatic (‘Senso ‘45’).
Existã o anume curtare a conjugalului—soţul insaţiabil din ‘Cheia’, cuplul din ‘Paprika’, reunirea conjugalã din ‘Miranda’ şi indiscreţiile din ‘L’Uomo …’.
Sardonic, Brass nu atinge autenticitatea nici în umorul picaresc, nici în registrul sumbru. Simpatia lui Tinto Brass pentru protagonistã e convingãtoare în ‘Miranda’, şi tendenţioasã, falsã, în ‘Senso ‘45’ (care face din dezmãţata respectivã o victimã a iubirii).

Un blog secund, mai pur

Un blog secund, mai pur


Nu se poate lucra, retrospectiv, pe fapte prost observate, aşadar neretuşabile.

Eu prefer, în spirit anti—kantian, inteligenţa şi sufletul, raţiunii şi ‘spiritului’. Se cade ca inteligenţa şi sufletul sã controleze raţiunea.

Noica excludea tocmai transcendentul, preferându—i formalul şi aprioricul, abstractul.

Criticistul Simmel, kantian de prim rang, se raliase anti—kantianului Bergson—şi bergsonismului ca tendinţã metafizicã. Simmel se raporteazã la Bergson—şi nu invers (francezul se raporta mai degrabã la americanul James).

Rãstãlmãcirea vitalistã a pragmatismului lui James—şi întoarcerea metafizicii.

Papini, Ralea, Blaga—chiar Vianu.
GS—la Ralea, Blaga, Vianu, CN.
CN despre SK—HRP despre ‘Raiul’—ca merite literare.

Noica fãcea epistemologie, preocupându—se de formele apriorice.

Existenţa se cuvine apreciatã dupã ceea ce faci, nu dupã ceea ce intenţionezi.

Holban, MP, JG, şi literatura francezã. Prejudecãţi.

Proza trãieşte sau rezistã printr—o însufleţire care e aceea a stilului, şi cãreia îi e subordonat, de ex., interesul documentar; ‘stilul involuntar’, când literatura e rezultatul unor intenţii neliterare, e un caz ilustrativ.

La Alecsandri, prozatorul [cãlãtor, autor de scrisori, nuvelist] îl depãşeşte, ca interes, pe dramaturg [mã gândesc mai ales la dramele remarcate de Cioculescu pentru clasicismul lor moderat—nu la kitschul penibil al comediilor]—iar acesta, pe poet, care—a fost cel mai perisabil şi anost chip al mirceşteanului. Alcesandri a fost, ca prozator şi dramaturg, un scriitor bun; nu şi ca poet. Poezia îi scãpa, nici n—o pricepea. Romantismul lui e fals—iar alura, veleitarã [spre deosebire de un Heliade, superior pe ambele fronturi—romantic autentic şi scriitor dedicat].

Ca dramaturg, Caragiale scrie interesant despre o lume derizorie; iar tentativele de abisalizare, ca la Paleologu şi Pintilie, sunt excese, suprainterpretãri.

Ca istorii literare româneşti, rezistã, pe lângã Cãlinescu şi E. Barbu, Manolescu, echipa Cioculescu—Vianu—Streinu [care au dat o carte mare, nu numai promiţãtoare, şi care se poate folosi], întrucâtva Iorga, şi Lovinescu—pentru panorama sau trecerea—n revistã a lumii literare interbelice.

Forma de literaturã la care ajunseserã La Rochefoucauld, Vauvenargues, Schopenhauer. Noţiunea unei astfel de literaturi—cã se poate scrie aşa.
Moraliştii şi memorialiştii sc. XVII—XVIII.

Fragmente—AS, ‘Morgan’, GS, etc.—paletã—‘ca de la …’. Olãreanu şi Thibaudet.

Inteligenţã realã, însã neguroasã, tenebroasã.

Nu mã poate decât mira lipsa de perspicacitate a celor care i—l preferã pe Buda Gautama, Lui Iisus; lipsã de perspicacitate umanã şi metafizicã. Minţi boante. Analitica hindusã a minţii nu e preferabilã aceleia neptice.

Ceea ce îi ‘lipseşte’ şi i se poate tãgãdui lui Vauvenargues e mizantropia, faptul cã nu era o scârbã clevetitoare.

Lipsa din tabelul scurt, din listã—premiul acceptat, semnificaţia—traducerea prietenului lui JG.

Spaniolul—şase francezi (sc. XVII—XVIII)—neamţul. Recitirea. Mizantropia şi pesimismul (necuvenit).

Faptul cã, la 33 de ani, voi ajunge sã fac o femeie sã plângã de tandreţe.

Nu pot fi interpretate retrospectiv fapte odatã prost observate—greşit culese din capul locului.

Paleologu pare apt numai de caracterizãri fugare, de ansamblu, globale, de impresii generale. Nu îi acordã rãgaz analizei. Nu ştie cã principiul analizei e rãgazul. De aceea, ajunge sã parã cam ‘pe deasupra’.

În viaţa omului, ceea ce iese mereu la ivealã sunt nu deciziile, ci trecutul.

Carnot nu fãcea numai termodinamicã—ci şi cosmologie.

La început, scrisese despre eticã şi esteticã.

Îndemnuri la curãţire şi la bucurie, nu la tristeţe şi la mohorâre. Penitenţialitatea, latura doloristã. O bucurie nu abstractã sau idealã.

Comparaţiile fac sã reiasã diferenţa, subliniazã individualul; ele nu sunt grupãri şi dizolvãri în generic—ci au funcţie individualizatoare.

Balzac şi Flaubert. Unii scolastici. A scrie mult, sau puţin, sau rar. Cei care scriu mult—corecteazã şi mai mult—aşa cã rãmâne puţin.
Flaubert a scris patru romane, trei nuvele, o piesã, scrisorile, un clasor şi un memorial de cãlãtorie.

Când vine vorba de Sf. Ioan Zlataust, Witherington nu numai citeazã—ci şi analizeazã, comenteazã, interpreteazã, tâlcuieşte, explicã. Blogurile însãilate din citate.

A avea, lunar, câte un cuvânt despre o pag. a vreunuia dintre Pãrinţi—mai ales dintre aceia rãsãriteni. Witherington îl explicã, sau tâlcuieşte, pe Sf. Ioan Zlataust—o pag. a Sf. Ioan Zlataust.

Nietzsche încerca plãcerea rafinatã a unei autocunoaşteri fericite.

Schopenhauer înseamnã câteva/ unele remarci de bun simţ, date ca metafizicã—enunţate ca ifos metafizic, atunci când ele sunt reflecţii de bun simţ—în general despre condiţiile empirice.

Aforismele lui Joubert sunt romantice şi umaniste, fãrã cinism sau blazare sau imoralitate; dimpotrivã, sunt pãtrunse de nobleţea gravitãţii.

Raportarea inevitabil polemicã adusã de necesitãţile diferenţierii—chiar legitãţile diferenţierii.

‘Hristos’ cosmic nu e vreo entitate abstractã, sau un ideal imaginar, un prag închipuit. Nu e numai o ‘limitã ontologicã’.
Cosmosul face parte din ontologie.

Noica nu s—a arãtat cu nimic mai puţin obtuz—şi reacţionar—decât detestatul Iorga.

Imaginea cadavrului lui Iorga apãrea, ca trofeu, într—unul din periodicele titrate ale ‘Mişcãrii’, acela în care publica şi CN—lingãu veleitar, cu nãdejdi de parvenire politicã.

Vechiul manual de istorie.

Vitalismul e repugnant ca filozofie sau ca teorie a etajului biologic, a palierului biologic.

AS—GS—spaniolul—teoria romanului—evreii stângişti, spaniolul şi rãşinãreanul (cu tripla raportare, situare)—citatul—’96—scrierea—rezumatul doctrinei, pagina—HB—LK—Driesch—Spengler—accepţii—peiorativ. Simmelienii şi teoria romanului, teoria literarã. Discipolii. Scrisorile—mailul. Budistul—evreu—spaniolul—cei doi evrei stângişti—sibianul, tripla situare a lui.

Creştinismul aratã cã nu rãul—ci greşeala, şi deprinderea nocivã, sunt o parte importantã a vieţii omeneşti—şi a realitãţii umane.

Moda scrisului dezlânat, liricoid şi joycean, ‘psihedelic’, în SF; plaga lirismului şi a dezlânãrii, a diluãrii, în SF. SF care nici nu se mai vrea literaturã de aventuri, simplu amuzament, ci literaturã joyceanã. SF searbãd şi sãlciu.

Cartea din ’86 a lui Maury, despre motoarele cu aburi.

Îmi amintesc cã am citit, fãrã nicio plãcere, o antologie de eseuri ale lui Butor; ceva consternant de anost. Cu titlu de încercare, însã, m—ar interesa ‘Geniul locului, I—V’, ‘Materia viselor, I—V’, ‘Improvizaţiile asupra lui Balzac’, ‘Mica istorie …’, ‘Ilustraţiile, I—IV’, alte scrieri despre picturã; treptat, îmi amintesc şi alte lucruri despre Butor, decât observaţia lui Munteanu despre inutilitatea unei trad. greşite, defectuoase—cã—l asociam cu Tournier (filozofia, vârsta, poate şi pictura), cartea din ’97, rev. cititã în ’97—când discutam mult cu un huşean despre ‘Noul roman’. Butor pare sã fi tentat sã dea un fel de replici literare unor proiecte artistice experimentale.
Oricum, realizez cã îi cunosc nu una—ci trei trad., dintre care pe una am citit—o: antologia aceea de eseuri indigeste, antipatice.

Bucuria aceea, pe care JG o gãsea la surrealişti—iar Cingria, nu, descoperind—o, în schimb, la asiatici, care i se pãrea cã rãspund dezideratelor surrealismului.

Dintre cãrţile lui Bardèche, mã intereseazã acelea despre Proust, Flaubert, Stendhal, Balzac, Céline, Bloy (’71—’89). Însã şi celelalte cãrţi ale lui par interesante.
Soţia lui se numea Suzanne.
Admira Convenţia, montaniarzii, fraternitatea, gãsind, în fascism, virtuţile stângii. Era un fel de fascist de stânga. Comemora Comuna.

La noi se înfruntau stânga capitalistã (liberalii), aceea agrarã (ţãrãniştii, chiar mai la stânga decât liberalii), şi aceea naţionalistã (xenofobii).

Scopul criticii literare nu poate sã fie subsumarea, generalizarea, diluarea în general şi în abstracţie.

Fumatul ca pretext al inactivitãţii, al dezlînãrii.

Literaturã despre cinema—Averty, Cosaşu, Chimet.

Sf. Toma avea moaşte drept amuletã. Azi, dum., predicatorul vorbea despre nevoia de ‘a atinge sacrul’, şi califica drept comportamente magice nevoia credincioşilor de a sãruta icoanele şi de a atinge moaştele; aşa cum se vede, credincioşii nu îi citesc destul pe ‘Noii teologi’, şi nu ştiu cã, aşa cum îi asigura azi predicatorul, sacrul nu e material, ci spiritual.

Originalitatea filozoficã în înţelesul modernilor nu poate sã fie decât suspectã—prin pretenţia de întâietate. Chiar ea denotã caracterul mai mult reflexiv, decât tranzitiv, al întreprinderii modernilor.

Cãrţi de filozofie asupra cãrora se poate zãbovi. Schopenhauer, Blondel. Boutroux şi HB. Pag. care ‘fac faţã’, asupra cãrora sã se poatã întârzia.
Ştiu de Blondel şi Hamelin, presupun despre Meyerson, ştiu despre filozofii citiţi de evreul argentinian (englezii şi nemţii), de Ep. Sigrist, de JG şi MT, de CT; nu ştiu despre Boutroux. Cãrţi care, odatã recenzate sau numai parcurse, pot fi uitate.
Mã întreb dacã ar fi putut gãsi HB în cãrţile lui Boutroux ceva care sã—l reţinã, ceva care sã facã faţã, sã reziste; aceeaşi întrebare e valabilã pentru, de ex., Lachelier, Lagneau, Renouvier—ori vreunul dintre filozofii sau autorii înscrişi, înregistraţi de Ralea în reportajele lui culturale.

Culegerile lui AP. AP a scris despre Ralea, s—a pronunţat despre Ralea, mai mult decât numai în eseul comparativ despre ME.

Paleta—deja reprezentatã: literatura, filozofia, religia, ştiinţa, arta, existenţa. Un lucru e, totuşi, exclus—politica; şi un altul: sportul.

De la greşealã în teologia creştinã şi istoria motoarelor cu aburi—ieri (sb.). Nimic ce nu ar fi semnat şi AS, GS, ‘Morgan’, tânãrul CN—clasoare. SK, docetismul, Hamann şi KB. CN despre SK. HRP despre ‘Raiul’. Romanciera despre ambii. Demodarea unuia; trad. din celãlalt.
Luni—emisara. Marţi—bascularea. Îndemnuri. Premisa& greşeala& plânsul tãcut, profilul& dezamãgirea& vin.. Familia& francezii& falsa penurie. Mintea. Ziarele. Hainele—joi. Obez.

Iezuitul Margerie, unul din cei ale cãror cãrţi le voi cãuta când voi fi naturalizat francez—ca şi pe ale negaţionistului discutat ieri (sb.)—ca şi ed. prezentate sau comentate de ‘Anne’. Şi Pinget, şi Butor, şi câţiva ‘Noi critici’—şi câte alte cãrţi şi rev.—şi trad. franceze!
Iar înafarã de biblist şi de baptist, aceştia sunt bloggerii pe care îi citesc mai mult—malaezianul, Gage, evreul Myers, ‘Anne’ şi chiar Perisho.

Latura creştinã ar fi reprezentatã de analize (hispanicul, patrologul, arhivarul)—şi de discuţiile despre Biblie, mistici, cei patru neptici, câţiva teologi. Cusurgiul şi preotul—pe care nu îi mai citesc demult. Hispanicul şi patrologul mi—au dat ideea ‘analizei’.

Însã la malaezian îmi displace latura de îmbisericire, latura de ţârcovnic, de participare la viaţa bisericeascã, de aferare misionarã, etc.. Toatã indiscreţia religiei, kitschul, aferarea şi vânzoleala, toatã îmbisericirea aceasta de neofit, de prozelit, de începãtor, aferarea debutantului. ‘Îmbisericirea’ mea se reduce la participarea duminicalã—sau sãptãmânalã, oricum—la Missã. Altfel, substratul vieţii mele e laic, secular, citadin. ‘Masca’ îmbisericirii—cei care poartã masca îmbisericirii, a comportamentelor pioase, sau pios—fraterne. Mascã dizgraţioasã.
Îmbisericirea, tradusã în apucãturi de paracliser, nãravuri şi aferare.

Care e scopul, noţiunea, miza criticii, ce îşi propune—sesizarea şi explicarea, definirea singularului, explicarea efectului.

Materia e separabilã de suflet—nu şi trupul, care e sufletul în actul de a informa materia. Nu se poate vorbi despre trup de parcã ar fi separabil de suflet, sau distinct în felul unei realitãţi exterioare acestuia; trupul e distinct de suflet aşa cum e rezultatul faţã de agent. Trupul e rezultatul acţiunii sufletului de a informa materia.

Recitind ‘Iisus în istorie, gândire şi culturã’

Recitind ‘Iisus în istorie, gândire şi culturã’





Dupã 29 de l., recurg din nou la un dicţ. ‘Iisus’ [la redactarea cãruia au contribuit şi somitãţi ca Brock, Bouteneff, Cross, Hick, Kerr, Meredith], iar într—un articol al lui Cross gãsesc câteva rânduri despre Basly, în trecere; aflu cã Basly era franciscan, cã teza lui a condamnat—o Pius al XII—lea, şi cã îl rãstãmãcise pe Duns Scotus, îl interpretase greşit. Tresmontant se considera legatarul franciscanului acestuia, şi nu lua în seamã riposta Romei.
Despre Gandhi se spune cã citea zilnic Predica de pe Munte, şi cã îi plãcea un imn staurologic.
Dintre proponenţii evreitãţii Lui Iisus, Flusser mi se pare cel mai rezonabil şi interesant.
Duns Scotus fusese precedat, în ‘necesitatea Întrupãrii’, de Rupert de Deutz şi ‘Summa fratris Alexandri’.
Comentariul la Evanghelia Sf. Ioan al lui B. Westcott.