Extraordinarul literaturii lui Brumaru îl reprezintă faptul că virtuozitatea lui era una nemaiîntâlnită, că ceea ce era «numai virtuozitate» (?) era simultan «cu adevărat virtuozitate», virtuozitate veritabilă, absolută, că virtuozitatea aceasta formală e, de fapt, excepţională, un har, ceva acordat foarte puţinor.