Horguelin a revenit şi cu o postare interesantă despre Aldrich, binevenită după relativa monotonie a acelora precedente, cam anoste, despre Resnais, Schmidt, Rivette, Marker.

Postarea doctă a lui Horguelin despre Yates şi mijloacele mnemotehnice e înrudită cu aceea despre Zeri şi Panofsky şi cu aceea despre Kojève (cafeina intelectuală), lucruri cizelate, îngrijite. Au o ţinută intelectuală foarte plăcută.

Beyle lăsa ca sentimentul să îi inspire naraţiunea, aceasta poate fi dictată de ceva ce mai întâi simţi, o dispoziţie, lucrul a fost sesizat de Giono, M. Caragiale, Barbey, Gobineau, etc.. Se începe cu sentimentul acela, cu câteva senzaţii, spontan, inspirat, cu spontaneitatea reală, dinamică, a inspiraţiei, nu cu aceea precară, aleatorie şi neautentică, a dicteului. Spontaneitatea nu înseamnă dicteu. Nu ajută, dacă spui ceea ce îţi trece prin minte. Dar important, deocamdată, e că sentimentul poate să preceadă şi origineze naraţiunea.
Dicteul face din pagină, scrumiera gândirii.

Tinereţea lui Dumas

Citisem undeva că primul foileton al lui Dumas ar fi ‘Contesa de Salisbury’; însă ‘Căpitanul Paul’ şi ‘Căpitanul Pamphile’ îi sunt anterioare. Tot pe atunci, în ’38, publicase şi un roman gotic. ‘Acteea’, ‘Crime celebre’, ‘Othon’, ‘Maestrul de arme’, ‘Lydéric’, ‘Căpitanul Arena’ aveau să urmeze. Perioada capodoperelor e 1844—56, de la ‘Muschetari’ la ‘Jéhu’, însă chiar după acest an aveau să urmeze ‘Îmblânzitorul de lupi’, ‘Lupoaicele …’, ‘San Felice’. Că era un scriitor, sau un atelier, un grup: ce forţă nesăbuită! Aceasta e uzina de vise.
Totuşi, un declin a survenit, poate simultan cu estomparea faimei. În anii ’60, s—a ocupat de politică. Devenise omul prezentului istoric.

Merită citit senzaţionalul studiu francez despre ‘Esmond’.

Simt că lui Chesterton i se întâmplă să amalgameze semnificaţia personală pe care a avut-o pentru el literatura lui Stevenson, cu aceea istorică. Mă gândesc la semnificaţia spirituală a gestului. Stevenson era mai degrabă un literat reprezentativ, decât un pionier. Tradiţia romanescului continuase şi în Anglia, nu numai în Franţa şi Germania. Există acest aspect dual: al literaturii de gen, şi al artei, cuprinzând şi morala, etc.. Chesterton găseşte prea mult în prima, sau îi atribuie prea mult. Literatura de gen nu e prin ea însăşi o salvare spirituală. Sau: spiritul operei lui Stevenson nu e intrinsec genurilor pe care le—a abordat. Chesterton afirmă că Stevenson e unic; poate că aşa e, dar atunci nu e unic prin genurile pe care le—a ilustrat ca povestitor. Şi chiar dacă, şi când le—a dat o viaţă nouă, sau neasemuită, tot nu a fost unicul care s—o facă. Chesterton vede aventura fizică drept simbolică. Dar simbolul e determinaţia creatorului, a originalităţii lui. De aceea, pledoaria lui Chesterton ajunge să pară insuficient raţionată, gândită. Îl credem în stare de mai mult.