Mã dezamãgise, oarecum, lipsa de extravaganţã a lui Starobinski, adicã lipsa a ceea ce e întrucâtva kitsch la Barthes, Genette şi chiar Richard, tendenţiozitatea formalistã, tendinţa. Starobinski pãrea interesat mai puţin sã ilustreze un stil de a face criticã, şi mai mult sã afle ceva despre literaturã; întâlneam la Starobinski o criticã de inteligenţã şi obiectivitate, şi de ‘neutralitate afectivã’, adicã de discreţie. Preocupare mai rarã la criticii în vogã ai generaţiei lui. Din critica pe care mi—o amintesc, probabil cã Starobinski rãmâne modelul meu, şi ar fi vremea sã—l recitesc pe Genette; Pavelcu ca psiholog, şi Simmel ca sociolog. (Ca istoric al ideilor, Starobinski mi s—a pãrut cam neinteresant, cam anost: ‘tern şi respectabil’—dupã o vorbã a mea; cam cum vorbea VN despre scrisul tatãlui sãu.)

Caracteristica scrierii ocazionale: D. Toma, în ’97, despre ‘Céline’ al lui Richard (‘debordarea’, etc.).
Aşa l—am auzit vorbind despre nişte versuri ale lui Lowry, despre placheta lui Richard—în general, despre plachete şi scrieri scurtissime—ca nesatisfãcãtoare.

Sunt unul dintre cei cãrora le place cum scria Sainte—Beuve; lui Cãlinescu şi Poulet le displãcea. Acesta e nedemonstrabilul în criticã.

Mi—a plãcut cã Horguelin discutã despre Lugones fãrã a aminti şi de evreul argentinian.

Funcţia criticii e sã descopere, sã identifice demonstrabilul, pozitivul, desemnabilul a ceea ce e simţit; ceva e simţit în text, ceva care ‘diferã’, care face diferenţa, iar acest factor de diferenţiere e desemnabil. De ex., diferenţa netã între un enunţ care e general şi vag (ca acelea despre ‘iluzie’), şi unul care are precizie.

SEMIDOCTISMUL. Blogurile sunt o notã de subsol a unei forme literare proteice; întâlnesc şi la umoristul evreu B. anacronismul de a pretinde cã literatura de prim rang serveşte ca precursoare a blogului. De fapt, blogul e succedaneul ponosit al acelei literaturi remarcabile. El trebuie înţeles ca un urmaş, nu prea de soi, al literaturii scrise de maeştrii notaţiei rapide, diverse, etc..
Surpriza încântatã a bloggerilor de a descoperi cã nu sunt primii, cã s—a mai scris aşa ceva, cã sunt legitimaţi literar, reflectã numai ignoranţa lor. Însã surprinderea lor e orgolioasã şi negeneroasã—ei le acordã înaintaşilor statutul de a îi fi precedat. Proto—bloggerii ajung sã anunţe blogul în felul progresului tehnic. E anacronismul evoluţionismului literar.

Existã trei clase de admiratori ai lui Leopardi:--aceia ai poeziei (ca mine);--aceia ai schiţelor filozofice (ca GC);--şi aceia ai bucoavnei informe.

Deopotrivã Leopardi şi Galilei mã duc cu gândul la Cãlinescu (vechea ştiinţã, bine scrisã) şi la Bruno, iar acesta—la tarabe şi la Culianu.