Luminã de octombrie

Luminã de octombrie





Are privirea unui om demonizat; nu e un om nici curat, nici curãţit.

Vin. seara—505 mii (245+ 260 mii).

Justificãrile manipulãrii—psihiatria, religia, bolşevismul—‘nu ştii încã ceea ce e bine pentru tine, decidem noi care e binele tãu!’.

Femeile sunt îngrijite fãrã a teoretiza dandy—ismul, fãrã a face caz de teoria dandy—ismului.

Legitimarea sau girarea deprinderilor proaste.

Realul deficitar e mai bun decât ipocrizia idealului gãunos şi nerealizat.

Metabolizare, nu narcisism. Discreţia metabolizãrii.

Cu gândul acelei cititoare a ‘Dnei. Bovary’.

Hieratismul atitudinii din icoane e mai mult simbolul atitudinii lãuntrice, e un simbol al unei realitãţi nevãzute.

Pruss, canadeza, ortodoxul canadez.

Programul de ortografie şi articolul.

CE ĨNSEAMNĂ ICONOMIA, EPITIMIA SAU POGORĂMÂNTUL? Pe scurt, reprezintã refuzul Bisericii rãsãritene de a proceda ca Trãsnea. Omul se aflã deasupra canoanelor, iar creştinismul trãit, deasupra aceluia normat, silnic. Canoanele sunt norme ideale, nu chingi juridice. Abia fanatismul cautã sã emuleze indigestul moralism apusean.

Cele câteva antologii ceauşiste.

A scrie ca A. Kyrou despre surrealismul lui Feuillade. O carte despre cinema în care doar sã evoc frumuseţea unor astfel de ‘lucruri vãzute’.

La Horguelin revine ideea esteticii însemnãrii lapidare—de ex., un POSITIF vechi, Fénéon, propriile însemnãri despre evreul argentinian—şi fãrã a exagera cu scurtimea, fãrã a forţa sau prescurta neabreviabilul; existã originalitate şi personalitate pânã şi în astfel de scrieri scurtissime. Având în minte un interlocutor real.

Natura face ea însãşi, singurã, ceea ce trebuie. Natura presorteazã.

Despre Valéry şi unii prozatori surrealişti—ca despre Gide.

Lapidaritatea însemnãrilor de jurnal ale lui Radu P. (dacã l—ar şti americanii, l—ar intitula şi pe el proto—blogger). Artã indirectã: rezumatul, racursiul narativ.

Simţul realitãţii înseamnã simţul prezentului; la mine, pozitivitatea trecutului provine numai din aceea cã e îngheţat.

Limita între ceea ce e prea scurt pentru o postare, şi ceea ce e suficient.

Scrisul despre jazz& cele câteva citate& jocuri& Ruiz. Ruiz e amintit de mãcar douã ori (jocurile şi citatul din neamţ). Câteva postãri sunt citate necomentate. Îi invidiazã pe aceia care scriu bine despre jazz.

Intelectualitatea—ortodoxul canadez, dublinezul, baptistul, patrologul, Schudt. Umoristul evreu& Horguelin. Analize—hispanicul şi patrologul.

Lapidaritatea& intelectualitatea, discutarea de subiecte aparte& analize—hispanicul şi patrologul.

Eu vãd relele fãcute de o persoanã iubitã ca nişte rãni care trebuie vindecate, nu adâncite. Pedeapsa adânceşte rãnile. Iisus a vorbit despre tatãl primitor. Tatãl nu numai cã nu îl pedepseşte pe fiul rãtãcitor, ci ia iniţiativa contrarã—ospãţul, petrecerea. Şi cine nu vrea sã petreacã? Tatãl nu opune negãrii ontologice, negarea punitivã, care numai ar accentua rãul. Tatãl rãspune negãrii ontologice (ingratitudinea filialã) cu afirmarea ontologicã. Aceastã parabolã e anti—augustinianã—mişcarea e a fiului, el are iniţiativa reconcilierii. Reconcilierea e iniţiativa lui. Harul urmeazã gestului filial. Tatãl acordã ca rãspuns la o iniţiativã a fiului. Harul precede în existenţã, însã nu în act sau efect. E o parabolã foarte afirmativã, despre pozitivitatea firii umane libere. Tot protestantismul cade, se scuturã din cauza acestei parabole. Iatã voia liberã, nedistrusã. Fiul risipitor are iniţiativa. Tatãl nu îl cheamã în mod activ, fiul nu rãspunde chemãrii paterne—ci AMINTIRII BINELUI PIERDUT, ĨNSĂ ĨNCĂ EXISTENT.
Tatãl întrerupe lanţul urii, cercul vicios al urii. El opreşte diseminarea urii.

Arta ca reprezentare şi analizã; arta ca experienţã senzorialã. Gândul intelectualitãţii, de ieri —pleiada de autori—se referea la standardul literar pe care trebuie sã—la am în minte atunci când postez.

Arta literarã înseamnã reprezentare verbalã şi analizã. Vorbesc despre o reprezentare în sens generic, cãci existã şi sugestia, reprezentarea indirectã. Nu e totul înfãţişare directã—se reprezintã şi sugerând.
Filozofii tind sã nu fie mari cititori de romane—sau de literaturã narativã.

Teologiile afirmativã şi negativã sunt complementare, fiindcã întâia nu vorbeşte propriu—zis despre Dumnezeu, ci numai despre lucrãrile, urmele Lui, şi interacţiunea Lui cu creatul. Ceea ce poate fi obiect al cunoaşterii poartã urmele Lui Dumnezeu. Eu spun cã aceste urme sunt create (efectele harului, etc.); palamismul afirmã cã poate sã ajungã la lucrãri necreate, accesibile ca atare.

Patru catolici [scotiştii, Pruss, Gage, Watson], cinci ortodocşi [malaezianul, barthianul, patrologul, canadezul, grecul], nouã protestanţi [apuseni necatolici—vreo patru anglicani, baptistul, luteranul, etc.].
Cei care nu par ortodocşi—cu toate cã sunt [barthianul], şi cei care par ortodocşi—cu toate cã nu (mai) sunt [olandezul].

Rezultatul creştinismului prohibitiv e, într—adevãr, cã le interzice oamenilor sã se bucure de viaţã.

Pentru mine, ‘bucuratul de viaţã’ a fost reprezentat, 15 z. ( ½ de varã şi ½ de toamnã), de fumat şi bãut.

Ecografia şi creştinismul—nicio urmã. Expresia de rãutate. Bunãtatea şi duritatea.

Fereascã Dumnezeu de virtutea înãcritã!

Adecvate eseisticii îi sunt atât aprecierea de ansamblu (patrologul), cât şi aceea a detaliului (ME, ME de M, baptistul). Acurateţe poate sã existe în ambele.
Patrologului îi reuşesc caracterizãrile succinte, fiindcã se gândeşte la semnificaţia spiritualã a scrisului, şi cautã tonul adecvat, timbrul potrivit; la fel face, pentru literaturã, Horguelin. Existã, la patrolog, un hieratism nepozeur, ‘elementul ortodox’, timbrul ortodox al minţii lui. E un sunet inconfundabil.
Dublinezul e mai atent la configuraţia unei gândiri, la aranjarea raţionamentului—pe care le surprinde cu mai multã siguranţã decât catolicul Watson.
Lapidaritatea izbutitã şi sinteticã mã duce cu gândul şi la însemnãrile de jurnal ale lui Bloy—despre cãrţi sau scrieri citite (misticele, Poe).

Horguelin e mai credibil estetic, şi mai convingãtor afectiv, decât cusurgiul Kurp (şi decât Green, Sandlin, Watson). Latura avangardistã.

Dana, Roxana. Lãbãrţarea, vecinii, complexele.

Despre farmecul şi bucuria recitirii—racursiuri.

Ca de la Pãr. Bulgakov.

Numai interacţia dã formã.

Din meditarea cãrţilor lui Blondel\ ca rezultat al meditãrii cãrţilor lui Blondel. Tresmontant se aflã în contracurentul aprecierii generale, deoarece el considerã trilogia ca fiind nu numai reuşitã—ci capitalã.

Cele care au fund de soţie.

Glasul Lui Dumnezeu nu e îngrãdirea nevroticã.

Fundul feminin are o frumuseţe mai discretã, însã mai dârzã, mai tenace.

GRAFICA DISCURILOR. Umoristul evreu se intereseazã de un aspect al artei inexistent la Horguelin—coperţile discurilor, ilustraţiile de disc—ca ‘nume de trupe’, ‘coperţi adecvate titlului’, ‘discuri rare’, ‘discuri pentru salã’, ‘cele mai proaste titluri de albume’, flãcãri, motto—uri.

Nevoia de viaţã sexualã, ca distinctã însã indisociabilã de nevoia de feminitate.

Când se spune cã Hristos va judeca cu dreptate, nu înseamnã cã va judeca cu necruţare; dreptatea va fi în favoarea omului, în beneficiul omului, o dreptate clementã şi clarvãzãtoare. Dreptatea juridicã e caricatura aceleia dumnezeieşti. Dreptatea Lui Dumnezeu e aceea a întregului.

Horguelin scrie despre Raoul Ruiz, televiziunea britanicã (‘Tinker …’, ‘Smiley …’, ‘Sherlock’, Laurie, câteva seriale politice indigeste), Chabrol (’59), Rohmer, Guitry, Feuillade (povestit de Kyrou), Resnais, Buñuel, Sinatra, Eastwood, Walsh, Hathaway; deasemeni, un rol al lui Sellers, generice.

Existã douã feluri de muzicã—aceea de audiat, şi aceea de ambianţã; existã etaje (cvintetul de trupe al umoristului evreu), şi utilizãri, precum şi contexte (concerte sau atmosferã). Nu asculţi glamul, sau Van Halen, sau AC/DC, sau Aerosmith, sau Megadeth, sau Overkill, ca pe un compozitor. Rockul de concert, însãilat pentru concerte, nu e de ascultat cu religiozitate.

Ca duritãţi, se gãseau Kreator, Obituary, N. Death, Massacra, compilaţia cu M. Angel şi Tiamat, noile albume Sepultura, Slayer şi Tiamat, tributul Venom. Nu e o muzicã cãreia sã i te dedici, ci din care sã alegi.
P. asculta mai mult scandinavi (Tiamat, Amorphis) şi britanici (M. D. Bride, Anathema, P. Lost)—adicã doom şi gothic. Adicã, ceea ce era interesant, original şi deprimant.

Gesturile fizice ale iubirii (sãrutul, coapsele, dosul, privitul, penetrarea domoalã, prelungirea preludiului apreciativ şi deschis, empatic şi lejer).

Femeile ca FIINŢE, ca lut viu; persoana nu e ceva suprapus, ci emergent. Antropologia mea e monistã, nu dualistã. Personalul emerge din biologic.

Cinismul, ca şi creştinismul, e o ‘funcţie a utilizatorului’.

Şi literatura creştinã se poate citi motaignean, stoicii pãgâni nefiind cu nimic mai puţin austeri. Iar hedonismul montaignean nu era descurajat de austeritatea pãgânilor.

Iisus nu le—a poruncit ucenicilor sã fie nesinceri—însã nici sã vorbeascã, pe şleau, vrute şi nevrute, sã se dea voluntar pe mâna primului venit; prudenţa e o virtute.

Se poate discuta o scriere şi rezumând—o. Rezumatul e o posibilitate (aşa cum face teologul cu analitica şi estetica transcedentale kantiene, un studiu al lui Troeltsch—şi Horguelin cu o nuvelã a lui Dick).

Filozofia nu prea abordeazã mizeria moralã a vieţii, ipocrizia, disimularea, cameleonismul, prefãcãtoria, batjocura, agresvitatea, acreala, blazarea, etc.—tonalitatea prevalentã a interacţiei sociale. Socializarea nu e întemeiatã pe admiraţie mutualã, ci pe subminarea reciprocã, pe agresivitate, pe concurenţã, pe calcul.

Sunt un thrasher din vechea şcoalã (Slayer, Exodus, Sodom, Kreator, Testament), dres cu ceva death.