Valerio Albisetti, ‘Cum sã trecem prin suferinţã şi sã devenim mai puternici’

Valerio Albisetti, ‘Cum sã trecem prin suferinţã şi sã devenim mai puternici’





Am citit întâia jumãtate a primei pãrţi a cãrţii despre suferinţã a lui Albisetti, şi mi—a plãcut. Primul lucru bun care—mi vine—n minte despre aceastã carte e cã ea e posibilã numai în climatul religios post—conciliar; nu e o scriere chiar de întâiul rang, însã utilã, şi ilustrativã pentru înţelegerea post—conciliarã. Aşa ceva nu s—ar fi publicat, nici scris sau gândit, pe vremea ‘catolicismului devoţional’.
Genul cãrţii e psihologia popularã. Cuprinde îndrumãri, povãţuiri, experienţe.
Anul acesta am avut un concediu de 3 l. ( ½ iul.— ½ oct.), în care am folosit tãcerea, sistarea vacarmului şi a manipulãrii; vacarmul manipuleazã.
Albisetti scrie, în limbajul sãu frumos, de un egotism simpatic şi alintat, lucruri vrednice sã fie aflate despre tãcere, cuvinte, mincinoşi, empatie şi singurãtatea patologicã; arta lui literarã poate sã fie neconvingãtoare (iar unii ar putea fi, nu fãrã dreptate, exasperaţi de ifosele lui profetice şi pauline —pe linia unei afirmãri câteodatã cam vehemente şi lipsite de umor a meritelor proprii, ce merge de la Sf. Pavel la Pãrinţii antici şi la fulminantul Bloy), însã adevãrurile lui nu sunt.
În termeni psihologici, asprimea cu care îi judecãm pe alţii nu e obiectivitate necruţãtoare, ci oglindã a propriilor nevroze. Suntem drastici în judecãţi, în mãsura în care suntem şi nepricepãtori, stângaci.
Durerea suportatã, fãrã cunoaştere, neînţelegãtoare, nu valoreazã nimic. Durerea trãitã şi nepriceputã, suportatã, ‘numai trãitã’, îl face pe om egoist şi închis. Ceea ce recomandã Albisetti nu e dolorismul, ci conştientizarea durerii, a resorturilor ei.
A prezenta creştinismul în termeni psihologici nu înseamnã a—l reduce la o iluzie—deoarece psihologia studiazã fiinţa mintalã în raporturile ei cu realitatea, fiinţa deschisã. Substanţe spirituale, oamenii sunt psihisme, fapte naturale care au legitãţi, etc..
Orice fel de schimbare începe prin cunoaştere; cunoaşterea e deja acţiune. Iar a te cunoaşte pe tine însuţi nu înseamnã a avea o pãrere proastã despre tine însuţi, şi nu e cazul sã îţi refuzi iubirea pe care ţi—o acordã Dumnezeu.

Iosif cel din VT pierde mulţi ani. Anii se irosesc—fiinţa lui se întremeazã. O mare parte din viaţa lui Iosif se iroseşte, se pierde; timpul pierdut e fiinţã câştigatã. Pierderea cronologicã e câştig fiinţial—forja Lui Dumnezeu.

Smerenia nu e un delir de auto—degradare. Smerenia e datã pentru a primi—nu pentru a refuza; refuzarea darurilor e trufie, e pervertire, nu e smerenie. Smerenia e un mod de a accepta, de a primi, de a se lãsa cãlãuzit şi îndrumat. De aceea, smerenia e la antipodul fiinţial şi psihologic al represiei. Omul smerit nu e un reprimat; dimpotrivã, are bucuria existenţei, se bucurã de viaţã. Smerenia e cheia primirii celor care—ţi sunt oferite. Şi anume, a primirii lor libere, neconstrânse, nesilite, din toatã inima, cu bucurie. Smerenia fãrã bucurie e de fapt represie. Convingerea cã ‘nimic nu ţi se cuvine’ poate sã fie o formã de ticãloşie şi delãsare, de pervertire; e demenţa ingratitudinii. Axioma cã omului nu i se cuvine nimic nu înseamnã cã nu primeşte nimic—ci cã tot binele revãrsat, primit, e dar din iubire. A recunoaşte cã nimic nu ţi se cuvine nu înseamnã a fi convins cã nu primeşti nimic; dimpotrivã, ducând gândul acesta pânã la capãt, înseamnã a realize cã abundenţa primitã e gratuitã şi, de aceea, cu atât mai îmbucurãtoare.
Afirmaţia trebuie întregitã—nu ţi se cuvine nimic, ţi se oferã totul. Ceea ce oferã Dumnezeu e fiinţã—şi anume, plus, surplus, supraabundenţã de fiinţã, evoluţia fiinţialã, pe potriva unei fãpturi deschise, divinizabile, în transformare. Religia nu îl asigurã pe om cã nu i se cuvine nimic pentru a îi lua totul—ci pentru a îi da totul; însã a primi cu trufie înseamnã a nu primi defel.

Dumneezu tace, ca omul sã se redreseze, sã se dezmorţeascã, sã fie el însuşi, sã decidã. Tãcerea e rãspunsul dumnezeiesc dat tendinţei umane cãtre pasivitate, fricã, delãsare. Un gând al lui Valerio Albisetti care meritã reluat şi meditat e acela cã tãcerea dumnezeiascã e un îndemn la autonomie şi responsabilitate.

Albisetti ţine la poza lui de profet ultragiat; neştiind nimic despre viaţa autorului, nu mã pot pronunţa despre îndreptãţirea vaticinãrilor.