Originea comunismului filozofic

Teoria filozofică a revoluţiei, la hegelieni (Lukács, Bloch, Marcuse) ori lacanieni, e întotdeauna nebuloasă, şi exprimă nu conştiinţa de clasă, ci pe aceea a unor reprezentanţi ai elitei intelectuale, profesorale, refăcând cercul magic desfăcut de autorii Internaţionalei a doua (supremaţia idealului), şi legitimând tendinţa antidemocratică şi satisfacţia distrugerii.
Marxismul nou al anilor '20 a fost placarea filozofiei suprematiste pe barbaria totalitarismului. Marxismul filozofic, aerian, e complementul necesar al regimului sovietic, şi coincide cu abandonarea preocupărilor pentru studii economice. E dezintegrarea comunismului în stalinism şi filozofie. Teoria a trecut de la economişti, la utopişti.

La Steiner nu e vorba de naivitate, când îl citează pe Troţki, ci de a resimţi forţa, vraja unor idealuri utopice, profetismul evreiesc, revendicarea utopică. Resimţea viu pulsiunea utopică, apelul visului profetic. E o sensibilitate aparte.

Există, la Marx, Engels şi Lenin, o subvertire prin bun simţ, prin simţul realului, al mundanului, a hegelianismului, un echilibru inexistent la Lukács şi la Žižek, prea acaparaţi de vehemenţă, indignare sau urgie.
La Lenin există duritate asumată şi admisă; la Žižek există religia violenţei, amintind mai degrabă de un Troţki, militarul bolşevic, strategul bolşevic (dar fără ipocrizia acestuia), decât de Teoria critică.
Tactica depinde de doctrină, dar nu e ea însăşi o doctrină, şi nu e transpozabilă.
Lacanienii (epatanţi ca Žižek, sau senili ca Badiou) îi sunt inferiori lui Lukács, care îi era inferior lui Lenin, care îi era inferior lui Marx. E o genealogie a declinului. Aceasta e degenerarea, regresul teoriei revoluţiei.
Totalitarismele colectiviste ale sc. XX au antrenat marxismul într—o mişcare de involuţie, de degenerare.

Mărturisirile lui Althusser subliniază latura de delir a teoriei, şi nu numai a teoriei lui, circularitatea gestului derapat, a cunoaşterii derapate.
Iar acribia, chiar literalismul în exegeză, nu exclud delirul.
Există un delir exegetic.
Rancière e un fost colaborator al lui Althusser (în anii '60), devenit critic (la începutul anilor '70). A existat, la unii, sentimentul a ceva derapat.
Interesul lui Foucault pentru demenţă se poate să nu fie străin de interesul pentru Althusser, dincolo de raţiuni de comunitate structuralistă şi antiumanistă.

Experienţa şi discutarea ei, chiar semnalarea ei, sunt distincte, eterogene. Cititorii obişnuiţi se bucură de literatură, dar, când vorbesc despre experienţa lor, când dau să o înfăţişeze, încearcă să îi imite pe critici, le preiau deformările. Pentru critici, operele nu sunt experienţe. Mulţi critici nu sunt cititori reprezentativi.
Larcher, Bennett vorbeau, cu limpezime, despre experienţe.
Alţi critici, lipsiţi de subţirime, încearcă să dea fapte de experienţă drept fapte de structură, amalgamează. E o stângăcie.
Însă eu îmi amintesc de Bennett scriind despre eseurile lui Lucas.

Captivat, acaparat de sfinţenia violenţei, Žižek nu se întreabă ce urmează după violenţă.
Dacă, răsfrântă asupra ţării, lucrarea violenţei revoluţionare devine teroare, înseamnă că principiul revoluţiei e intrinsec rău. Asta nu justifică teroarea, ci condamnă revoluţia.
Mediocrităţii democratice nu îi poate fi preferabil răul extrem al stihiei revoluţionare.
Iar umanităţii moderne, eliberării, tendinţei sociale moderne, nu le poate corespunde absolutismul.
Tocmai la demagogii comunişti există repulsia faţă de realitate, de plămada omenească, de imperfecţiune, de pluralism.

(Când Žižek refuză negocierile proprii democraţiei liberale, apare întrebarea referitoare la cum înţelege el viaţa de partid, pluralismul intern al partidului, democraţia internă, 'sobornicitatea'. Realitatea nu cunoaşte unaninimităţi uniforme, nici consensuri spontane, ci tocmai strădania care lui Žižek îi repugnă; el refuză chiar principiul negocierii, negocierea ca soluţie, împreună cu realitatea, mediocră, eterogenă şi dezamăgitoare, pe care o dezvăluie astfel. Flamboaianţa lui Žižek denotă idealismul aiurit, sau blazat, al romantismului revoluţionar.)