Nietzsche a simţit în creştinism, în creştinismul de lozinci, viclenia otrepelor, a mediocrilor, a pramatiilor, potenţialul egalitarist, instrumentalizarea, indiferenţa faţă de uman.
Se gândea la Dumnezeu în termenii destinului, ai momentelor predestinate, e o idee schopenhaueriană, şi această idee e una bună pentru că e simplă. Ideea metafizică a lui Nietzsche e destinul, predestinarea pentru har, destinul înţeles în mod simplu, nu întoarcerea veşnică a aceluiaşi.
Nietzsche a încercat să îşi sfinţească existenţa, din sentimentul sacru că viaţa pământească e veşnică.
La Nietzsche, destinul e înţeles cu simplitate şi cu gratitudine, nu cu orgoliu.
Ideea de destin nu le e la fel de necesară tuturor oamenilor mari.