Despre bine, caritate, Arghezi, antibiografism, filozofia moralã

Despre bine, caritate, Arghezi, antibiografism, filozofia moralã




Realitatea indiferentã e un comentariu ironic la aspiraţiile fiinţei; haosul, rãul sunt comentariul batjocoritor la ordine, la bine, religiile sunt comentariul batjocoritor la creştinism—sunt blasfemia, rãtãcirea. Rãul e creatul pervertit, sucit. De aceea are dreptate bergsonismul sã considere cã binele e firescul, starea primã, condiţia iniţialã. Moderniştii au încercat sã atenueze natura misterioasã a rãului, sã o explice prin factori zoologici, prin programãri reptiliene; însã depravarea umanã, şi deasemeni durerea, sunt altceva. Nelegiuirea e strâmbarea, şi maimuţãrirea, rãstãlmãcirea realului.
Nu ordinea e creatã pornind de la stihial, ca în mituri; ci stihialul, dezechilibrul, absurditatea apar prin pervertirea binelui preexistent, a realului armonios.

Ocaziile. Pasul III. Pasul IV. Pasul VI. Zorii. Tardivitatea. Vin., marţi, luni. Neobrãzarea de marţi. Joi& vin.. Marţi& vin..

Modele de tablete sunt şi însemnãrile zilnice ale cusurgiului.

Hristos a lãsat o cartã a lucrurilor care pot fi fãcute ‘pentru El’—Euharistia şi caritatea—ambele, evenimente relaţionale, care implicã latura comuniunii umane. Asceza nu e unul din lucrurile menţionate de Iisus ca putând fi fãcute ‘pentru El’.

În Iisus, firile nu sunt disjunse, însã nici amestecate, aşa încât tot ceea ce se spune despre omul Iisus Îl caracterizeazã numai pe omul Iisus; Sf. Nicolae Velimirovici începe acest raţionament, pornind de la strigãtul de pãrãsire al Lui Iisus. E adevãrat cã naturile nu sunt disjunse; însã nu sunt nici amestecate. Omul Iisus nu e despãrţit de Dumnezeu, e una cu El—însã e altcineva decât El. Amestecul firilor e o eroare teologicã la fel de gravã ca şi despãrţirea lor.

Vieţile noastre, ale tuturor, sunt alcãtuite din dorinţã, aspiraţii, neîmplinire, insatisfacţii.

Punk, disco, NW, electropop.

Un blog de literaturã şi psihologie. Scris cu vioiciune voltairianã, şi cu semitente franciene.

Canadezul—formatul.

Regret ornarea blogului cu dizgraţioase chipuri de şnapani (Levy, Gautier, Collins).

France—Zarifopol, Ibrãileanu, Lovinescu, Ralea.

Lovinescu—Ibsen, France, Leopardi, Horaţiu, arheologul neamţ, apoi clasicii greci şi latini. Filologia clasicã şi critica literarã francezã, apoi istoria literarã autohtonã, apoi critica şi, din nou, anticii—traduşi. Gustul literar al tânãrului Lovinescu era unul foarte cosmopolit (Ibsen, Leopardi, France, criticii francezi, Horaţiu, anticii, filologii); Lovinescu existã şi ca dramaturg, romancier, memorialist şi portretist, istoric literar, clasicist şi traducãtor. În trad. din antici a investit mult.

La Lovinescu nu existã nici Proust (ca la PZ, GI, Ralea), nici FMD (ca la CDG şi, apoi, Gib şi ME).

Lawrence (‘Fii …”)& FMD (‘Idiotul’)& ‘Femeia în roşu’& ‘Leneşul’& ‘Vãlul’ lui Maugham& ‘Letonul’.

De drept, literatura creazã, nu interpreteazã psihisme umane; ea poate sã ofere subiecte psihologiei ca atare, nu sã i se substituie. Psihologia nu înseamnã numai cunoaştere umanã, ci interpretare şi formulare a acesteia în termeni analitici.

Prefer sa vorbesc, cam ca argentinianul, în termenii unei gratitudini generice.

Un blog de literaturã şi psihologie. Poezia. Genuri. Analize. Tablete. Formatul canadezului. Canadezul.

Satisfacţia afectivã.

O existenţã lugubrã, între fantasmele solitudinii şi delãsãrii.

OM AL PREZENTULUI. Am descoperit cã, în privinţa creştinismului, eu gândesc ca un barthian, şi ca Bonhoeffer.

Existã cãrţi de psihologie care sunt cãrţi de gândire, de intelectualitate elevatã, şi care pot fi citite în felul cãrţilor de filozofie—aşa cum îl citea A. pe neokantianul francez.

Vrerea Lui Dumnezeu nu e incomprehensibilã, ci e chiar izvorul înţelegerii, e inteligenţa dumnezeiascã în act, activã.

Ceea ce se numeşte, azi, ‘psihologie practicã’, e succedaneul ‘filozofiei practice’.

Scepticismul anost al lui Arghezi, scepticism posac şi posomorât, e o pretinsã intelectualitate. Arghezi era, ca şi Bacovia, un poet fãrã anvergurã intelectualã; intelectualitatea lui e derizorie—scepticism şi inculturã. Fronda lui, de oricare fel, rãmâne una temperamentalã, umoralã. Versurile lui vor conta, însã ca acelea ale poeţilor ingenui; atitudinile argheziene nu conteazã ca intelectualitate. Intelectualitatea, ca pretenţie, existã la Arghezi—însã e una de proastã calitate, irelevantã. Am mai fãcut comparaţia, defavorabilã lui Arghezi, cu Rilke şi cu Saba. Scrisul lui Arghezi are pecetea semidoctismului.
E o chestiune de formaţie; poeţi de o intelectualitate remarcabilã erau nu erau numai Dante şi Eliot, ci şi Petrarca, şi Shakespeare, şi Shelley, etc..
Arghezi e, în lipsa altui exemplu mai nimerit, ca Burns, sau ca decadenţii francezi pe care îi citea Bacovia, sau ca Éluard, sau Jebeleanu, sau atâţia alţii; arta lor poate fi fermecãtoare—e, însã, şi carenţialã, deficientã, incompletã. Intelectualitatea aceasta e o chestiune şi de culturã, şi de temperament; nu ţine numai de culturã—însã ţine şi de culturã. Or, se vede cã Arghezi n—avea nici mãcar interesul pentru literaturã şi citit al unui Renard; Arghezi citea—însã nu îndeajuns.
Şi Alecsandri citea—nu avea, însã, talentul verbal prodigios.
Scepticismul lui Arghezi nu e decât zaţul sc. XIX—surogat de intelectualitate. E ceva fãrã semnificaţie spiritualã.
Intelectualitatea e aceea care dã, în poezie, semnificaţia general—umanã: mai mult decât rezonanţa ocazionalã. Ea existã, plenar, în pastişele paradoxale ale lui Voiculescu. Ea gireazã, de fapt, clasicitatea. Clasicitatea, în poezie, e intelectualitatea aceasta.
Iar ceea ce îi lipseşte lui Arghezi nu e ceva ce am gãsi la parnasienii francezi, de ex.; sunt deopotrivã atinşi de lipsa universalitãţii acesteia artistice.
Critica pe care i—o fac, astfel, lui Arghezi, e mai degrabã una eliotianã, decât barbianã; iar Eliot fusese şi el, în tinereţe, un cititor al decadenţilor francezi gustaţi de Bacovia.

E diferenţa dintre Renard şi Balzac, dintre parnasieni şi Hugo, dintre M. Renard şi Wells sau Verne. Întâilor le lipseşte semnificaţia generalã.

Biografiile scriitorilor, ale autorilor în general, mã intereseazã prea puţin; sunt neinteresante, şi nu explicã nimic. În general, descurajeazã şi deprimã. Oamenii nu pot sã fie mai interesanţi în cãrţi, decât în viaţã. Gustul biografiilor corespunde unei curiozitãţi maladive. Singurele vieţi care mã intereseazã sunt cele ale sfinţilor, atunci când sunt bine scrise. Simmel avea dreptate—biograficul e generalul; şi se declara neinteresat de biografia unui Schopenhauer. În paginã, biograficul e genericul, e anonimatul, irelevantul.
‘Vieţile’ satisfac, şi probabil cã şi stimuleazã, o curiozitate inferioarã, care e o expresie a accediei. Din biografii, eu nu reţin decât pãcatul indiscreţiei; altfel, ştim prea puţin, şi nu suntem acolo. Cunoaştem cu o minte strãinã ceea ce nu poate fi cunoscut, dacã poate fi, decât direct; iar cât priveşte ‘creaţia’, prefer ficţiunea. Biograful e un ‘creator’ ilegitim.

Însufleţirea, vioiciunea sunt caracteristicile tabletei.

‘Citind …’\ ‘Citindu—l pe …’.

Fiinţa e fenomenul originar; nu fiinţa e edificatã pe neant, ci neantul pe fiinţã. Logosul a fost de la bun început. La început a fost fiinţa raţionalã. Neantul e accidental. Neantul e comentariul batjocoritor la fiinţã. Lui îi revine precaritatea.

Idolatria, închinarea la idoli, e cinstirea nelegiuirii, e altarul de închinare al nelegiuirii.

‘Psihologia practicã’ de azi e filozofia moralã de pânã—n vremea lui Schopenhauer şi Maiorescu, subsumabilã eticii (de la Spinoza la Bonhoeffer).
Etica, la rândul ei, nu e ‘respectarea normelor neconvenabile’, supunerea la constrângeri şi îngrãdiri, conformarea, subjugarea.

Tabletele înseamnã un farmec aparte, vioiciune, însufleţire.

PSIHOLOGII SEMNIFICATIVI. W. James, Janet, Bergson, Simmel. Întrucât fenomenologia nu e psihologie, e legitimã întrebarea dacã Sartre a scris şi psihologie, dacã a fost şi un psiholog, nu numai un fenomenolog. (E adevãrat cã existã o psihologie, psihopatologie şi psihiatrie de influenţã fenomenologicã şi heideggerianã; ne gândim la Binswanger, Lacan, Foucault—a cãrui întâie formaţie era de psiholog.)

Confuzia între un fizician, un filozof şi un ascet. Al cui era pendulul?

Fenomenologia nu e o psihologie. Însã existã o psihologie care porneşte de la fenomenologie.

Epoca şi voga vechii psihologii cantitative. Aprecierile din sc. XVIII, apoi asociaţionismul, etc..

Istoric, psihologia şi fenomenologia nu au fost confundate, amalgamate, ci asamblate.

Un blog de literaturã şi psihologie.
Tablete. Lapidaritatea (Schudt, Joubert, malaezianul, chiar Ep.). Analize. Rezumate. Poezia.

Pentru mine, psihologia e sinonimã cu antropologia—desigur, nu mã gândesc şi la antropologia fizicã, la aceea filozoficã, la aceea zisã ‘culturalã’. Însã psihologia e ştiinţa omului. Ea e studiul umanului. Nu rãmâne ceva necuprins de ea, ceva la care sã nu se refere, şi care sã îi poatã reveni antropologiei.

Piaget, care avea formaţie de zoolog, vrea ca scrierea psihologicã sã fie pur tranzitivã.

SCHOPENHAUER ŞI PSIHOLOGIA. Interesul lui Schopenhauer pentru literatura psihologicã e documentat de gustul pronunţat pentru moralişti, ca şi pentru filozofii francezi ai sc. XVIII (pe care îi citea şi Hegel).

Hegel a încercat sã aboleascã psihologia—ca şi ştiinţele naturii, fãcând din ‘filozofia spiritului’ treapta ei superioarã.

Moraliştii sunt psihologi care pot fi citiţi şi ca scriitori; aşa cum existã şi memorialişti, istorici, etc., cu preocupãri de psihologi.

Aşa cum o înţeleg eu, teologia moralã e o laturã a teologiei spirituale, adicã a asceticii.

Gustul pentru moralişti, memorialişti, istorici, biografi, înseamnã gustul pentru psihologie.

CEI DOI POLI AI PSIHOLOGIEI. Existã o psihologie de observaţie (moraliştii, Pavelcu, Klages), şi o psihologie de interpretare filozoficã (Simmel); aceştia sunt cei doi poli ai psihologiei.

Disciplinele filozofice se diferenţiazã prin subiecte, nu prin metode; ca filozof, Simmel aplica metoda ştiinţificã, kantismul, psihismului uman.

Creaţia e o depãşire a psihismului empiric, cu determinismele lui, care e neinteresant pentru rezultatul estetic. În acest sens, sunt antibiografist. Psihismul empiric nu spune nimic despre semnificaţia creaţiei, aşa cum nici despre valoarea de cunoaştere.
Psihismul empiric nu spune nimic despre înţelesul autonom.
Psihologismul e un reducţionism.

Psihocritica e irelevantã. ‘Omul Balzac’, cu diformitãţile şi banalitãţile lui, nu explicã nimic—aşa cum nici ‘omul Schopenhauer’. Marii antibiografişti—Proust, Simmel, Eliot—aveau dreptate. Creaţia e o depãşire, nu un document. Ce explicã ‘omul Bach’? Dar ‘omul Mozart’? Dar ‘omul Kant’? Abia aceasta e pierderea în generalitãţi, şi în irelevant. Cu ‘Noua criticã’ francezã, psihologismul a cunoscut o revenire —cu o denaturare a interesului pentru esteticã.
Bachelard, Poulet, Richard, Goldmann, etc., au ilustrat aceastã psihocriticã, pentru care explicaţia psihologicã ia locul aceleia estetice; e adevãrat cã, la unii dintre ei, e vorba mai ales despre psihismul creator, nu despre acela istoric.

Dumnezeu aşteaptã întodeauna cooperarea liberã şi inteligentã a omului.

Cedarea e simbolicã& autoritatea originalului, subzistenţa acestuia, amprenta; neutralitatea trad.. Cedarea ar fi ceva simbolic.

Oamenii preferã o analizã care sã nu vorbeascã despre rãspunderea moral—judiciarã, sã nu învinovãţeascã. Confuzia între juridic şi moral. Sufletescul e tratat ca o speţã judiciarã.

Mirajul proiectelor nerealizate; unii intenţionau, alţii chiar scriau.

Citesc mai mult ca sã am [despre ce scrie şi] ce publica.

Piaget venea dintr—o tradiţie savantã destul de austerã—aceea elveţianã şi a psihologiei de laborator. Valabilitatea rezultatelor lui nu îl face şi un bun judecãtor—sau, mãcar, unul imparţial, netendenţios—al altor direcţii ale psihologiei. Piaget face psihologie în felul elveţienilor, şi al reprezentanţilor psihologiei de laborator.

Figura aceea de maimuţoi rãu, înfuriat, ostil, chipul dezagreabil, antipatic.

Realitatea e imperfectã, nedesãvârşitã.

Explicaţia, stâlcirea timpurie.

Însãilãri. Drumul cãtre publicare, cãtre postare, trece prin tabelul din carnet.

Într—un spirit de libertate, nu de închingare. Poeme în prozã.
Ralea, ME, Arghezi, MS, ZS, JG.

Umorul bonom.

Arta, creaţia sunt o transcendere—a psihismului, a determinãrilor umane.

Atitudinea lui Cãlinescu faţã de literatura de consum e mult mai bonomã şi relaxatã decât a intransigenţilor ca Sandlin şi cusurgiul Kurp—un strepezit. Şi nu mã refer la autori ca Dumas, Verne, Scott, May, Doyle, al cãror merit e propriu—zis literar—cãci existã şi un etaj literar al literaturii de aventuri. Existã puritani literari, pentru care relaxarea ca literaturã, divertismentul nu sunt îngãduite. Etica lor literarã e aceea a obligativitãţii. Ei amintesc de lecturile familiei cu mâncarea amarã de andive. Ş. Cioculescu îi admitea calitãţi lui Ohnet, George—lui Dekobra; s—au gãsit lucruri bune de spus chiar despre Sue, Kock.

Formularea juridicã a creştinismului [vinã, achitare, indulgenţã] a fost o eroare—însã nimeni nu poate contesta faptul cã a survenit; relaţia fiinţei umane cu Dumnezeu nu mai e vãzutã ca o relaţie de viaţã, ca o legãturã vitalã, ci ca o relaţie judiciarã, ceea ce trãdeazã cu totul tonul Evangheliei, pentru cã Iisus, deşi întrebuinţeazã câteodatã limbajul judecãţii, totuşi nu o judecã pe femeia care Îi e înfãţişatã, Iisus semnaleazã fãrã a judeca, în schimb vindecã.

Dna. Oates despre stilul lui Bellow—ca şi cusurgiul, ca şi evreul—şi împotriva avangardistului.

Ceea ce nu poate fi spus pe şleau (cã sunt taxonomii, sentimente, situaţii umane sau gânduri teologice).

Uneori, nu expresia e frumoasã, ci emoţia, şi, atunci, e ceva mai degrabã mişcãtor.

Inaptitudinea (debutul …). Boli. Pasul III. Pasul IV. Dubla capitulare (supliciul& iubirea). Neobrãzarea de marţi, tel.& vodevilul de joi.

Lapidaritatea—însemnãri ca în CDC, sau ca ale lui Schudt şi ‘Morgan’. Catolicul Watson& Gage.

Muzica trebuie ascultatã cu nãzuinţe de autocunoaştere afectivã.

Schudt, malaezianul, evreul canadez, BW, Gage. Com. umoristice. Bonomie şi umor—nu persiflare. Forma lui Schudt—în cheia evreului. Latura de umor—şi anume, de umor bonom, ceea ce nu înseamnã deriziune, nici intenţia batjocurii. Umoristul evreu& Schudt& malaezianul& Horguelin& dublinezul& catolicul Watson& Gage& preotul& hispanicul.

Ca o subitã, surprinzãtoare revelaţie a frumuseţii şi completitudinii muzicii, a puterii ei de a restaura—întregul armonios, în prospeţimea lui intactã, al acestei lumi muzicale, univers muzical—azi şi ieri (sb.), cu ceva rap, ceva rock …. A fost ceva neaşteptat. Şi apoi, mai e şi asortarea muzicilor, juxtapunerea lor inspiratã.

[Reprezentãrile confuze despre S. Youth, Pixies, M. Fate\ K. Diamond—cf. şi lui P., SOM, C. Twins—v. şi caseta, STP, TOD; o parte, e muzicã ascultatã de umoristul evreu.]

Ce lucruri chinuite şi bizare sunt vieţile omeneşti!

Urbanitatea şi intelectualitatea. Idealul de urbanitate, reflectat de grila scrierilor discutate. Ch., JG, BW, dublinezul. Ca la BW. Lista lui BW.

Risipa.
Irosirea.
‘Preamãriţi—L, aşadar, pe Dumnezeu, în trupurile voastre.’ (Sf. Pavel)
Schudt, Renard, anatomistul.
Azi, la Missã, am reînceput sã mã închin ca un rãsãritean; am reluat participarea la Missã de 3 s., de la Crãciun, dupã ce întrerupsesem 2 l..

Existã scrieri care presupun creaţia, şi scrieri care presupun existenţa; sau: scrieri a cãror premisã e creaţia, şi scrieri a cãror premisã e existenţa, electricitatea existenţei. Eseurile, tableta aparţin acestui al doilea tipar.

‘Abolirea (eshatologicã) a valorilor mundane’ nu e una de tip cronologic, istoric.
Patrologul despre clişeele imnografiei estice. Remarcã locurile comune, clişeele, tropii, inclusiv marotele.

Asta îi cer unui critic—sã—mi vorbeascã ca Gherea despre Caragiale şi Vlahuţã.
La vremea când a scris Gherea despre Vlahuţã, acesta nu publicase nu numai o însemnatã parte din poezii—însã nici reportajul liric, nici romanul. Altfel, aşa cum portretul filozofului Petrovici e, pentru mine, acela din memoriile de închisoare ale lui Mihadaş, la fel portretul lui Vlahuţã e acela din autobiografia lui Blaga; ca şi Gherea, Vlahuţã şi—a supravieţuit, se pare. Adicã deja nu mai aparţinea creaţiei culturale vii.

Missa şi moderaţia, echilibrul, cumpãtarea. Asanarea. Atât vechii teologi romani, cât şi ‘Noii teologi’ erau, cred, destul de nemistici.

MICROESEURI. Formatul—Schudt, malaezianul, autorii citaţi de canadez, Horguelin, patrologul despre anabaptist, Ep. câteodatã, jurnalele lui Renard şi Rainer (anatomistul la ale cãrui lecturi ştiinţifice mã gândesc), AS, GS, Klages, Rozanov, Bloy, Weininger, FN, VH, Radu P., poate Pavese sau alţi autori de jurnale—formatul microeseului.
Ch. a scris altceva: tablete. Ca şi Ralea—probabil.

Aspiraţia, autenticitatea, veleitãţile, socialul şi caracterul; Brãtescu. AG despre Brãtescu. Plus antologia. Ce e autentic în aspiraţii, şi ce e veleitarism.

Poate cã trec printr—o perioadã a ‘muzicii negre’, aşa cum asculta Vian, un exemplu de hibridare culturalã; însã o parte din rapul ascultat de mine e cântat de albi, iar genul de rap e acela gustat, se spune, mai degrabã de cãtre ascultãtorii de rock. Aşadar, existã o dublã abatere.

Muzica, poezia.

Autorii pe care îi citeazã Gherea sunt Taine şi Guyau; se spune cã l—ar fi criticat pe întâiul, se poate, însã avea pentru el stima caracteristicã mai multor generaţii (Renard, Rainer îl venerau pe criticul, filozoful, psihologul, istoricul şi anglistul francez). S—a fãcut caz de faptul cã Gherea l—ar fi criticat pe Taine; însã respectul cu care îl citeazã e de netãgãduit. Îl citeazã şi pe Guyau, autorul unui tratat intitulat impropriu (fiindcã e vorba despre artã ‘din punct de vedere social’, nu … ‘sociologic’), pe care, incitat de Ralea, l—am citit şi eu; o carte cu totul neremarcabilã, scrisã de un autor mai interesant ca om, decât filozofia lui. Cred cã pe Guyau îl citeazã şi Rainer—încât l—am întâlnit la o convergenţã de referinţe. Revenind la Taine, respectful lui Gherea e critic, nu e necondiţionat, însã e neezitant.
La o primã vedere, s—ar putea deplora faptul cã Gherea n—a scris decât despre autori ca Vlahuţã şi Caragiale (şi, vai, … Coşbuc); însã atunci când a scris despre Dostoievski, nu şi—a dat mãsura, încât poate cã aceşti mici maeştri erau mai aproape de calibrul sãu.
Gherea îl gusta şi îl înţelegea pe Shakespeare.