Miercuri, comemorarea Sfântului Vincent de Paul, întemeietorul lazariştilor; la Missa de seară, rugăciunea lui Ezra (Esdra): ‘la vremea jertfei de seară m-am sculat din locul tânguirii mele şi cu hainele rupte de deasupra şi de dedesubt am căzut în genunchi şi mi-am întins mâinile către Domnul …’ (‘Cartea întâi a lui Ezra’, 9); la predică, despre clădire, smerenie (‘îi încoronează pe cei umili cu mântuire’, Psalmul 149) şi pocăinţă, viaţa Sf. Vincent de Paul (prizonieratul, solicitudinea).
Sf. Vincent de Paul, emblemă a creştinismului francez robust al sec. XVII, era fiul unui răzeş. A întemeiat societatea lazariştilor, din care au făcut parte geograful Delagrive şi Pouget (‘vechi ca grecii şi romanii’). Au fost publicate lucrări ale lui Pouget despre originea răului moral (’27), Biblie (’30), ‘Cântarea …’ (’34).
Am continuat să mă gândesc la semnificaţia a două versete din parabola lucrătorilor (Matei 20.6-7): ‘‹De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?›’. Zilierii au întârziat şi mint, sau au căutat în altă parte? Ei răspund că nimeni nu i-a angajat, nimeni nu i-a vrut. Stăpânul nu îi contrazice, ci le răspunde: ‘ce va fi cu dreptul veţi lua’. Oare lucrătorii din a unsprezecea oră fuseseră mai înainte trecuţi cu vederea, rămăseseră neobservaţi? E un scurt dialog enigmatic. Semnificaţia parabolei, care se referă la întâietate, nu la retribuţie, depinde de înţelesul lui.

Ieri, joi, am citit câteva articole ale Izabelei Sadoveanu (despre Delavrancea ca om extraordinar şi ca autor, polemicile şi sociocritica lui Gherea, lirica neoromantică a lui Iosif, romanele lui Vallès), dintr-o culegere amplă de recenzii, articole de sinteză, eseuri, evocări, memorialistică; recenza multă literatură amuzantă, veselă. Izabela Sadoveanu critica dogmatismul lui Gherea, simplismul filozofiei, însă avea dreptate să afirme valoarea literară a operei.

Sâmbătă, la Missa de seară, câteva versete din Isaia 55 (‘cât de departe sunt cerurile de la pământ …’) şi Sf. Matei (parabola lucrătorilor); la predică, două referiri la Sf. Ioan Zlataust ca exeget al parabolei (primul lucrător; sintonia), tâlharul penitent (cf. Luca 23.40-42). Duminică, la predică, logica neretributivă, Pedro Calderón şi El gran teatro del mundo.
Întrebarea adresată lucrătorilor din a unsprezecea oră, ‘De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?’, a fost interpretată ca o mustrare, şi ca interpelarea din falimentul cuiva (falimente aşa cum au cunoscut şi David, Ozea, văduva din Naim, drumeţii spre Emaus …). Pe de o parte, lucrătorii aceştia nu se aflau în piaţă nici în zori,nici la ora a treia, a şasea sau a noua. Pe de altă parte, ei răspund: ‘Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit’. Oare mint, sau sunt cei pe care nu i-a vrut nimeni?
Versetele din Isaia trebuie nu să consterneze, ci să dea încredere.

Zilele acestea i-am citit pe Ibrăileanu, Gane (despre Hasdeu şi Junimea), Izabela Sadoveanu (despre Slavici, Hardy). Izabelei Sadoveanu nu îi plăcea Hardy la fel de mult ca altor autori de la aceeaşi revistă.
Mi-am amintit de pisicile la care am ţinut: aceea pe care am adus-o la Iaşi în toamna lui ’88, Z. (până în ’90), motanul care semăna cu ea (a trăit până în ’94), motanul portocaliu şi blând, pisoiul pripăşit, un alt motan, H. şi cei doi pui ai ei …. Erau fiinţe cu o viaţă afectivă elevată; unele, mai sobre, altele, mai spontane.

‘Oseminte pierdute’ are aceste versuri remarcabile (în al doilea şi al optulea distih):
‘Atât amar de ani e de atunci!’
‘Şi toate sunt precum le-am cunoscut’.
Trecerea ‘amarului de ani’ e simbolizată de scuturarea florilor glicinei, încât impresia e de atemporalitate prin ciclicitate: ‘Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu’, cu ‘toate […] rămase-aşa, ca dintr-un început’.
Poezia e reprezentativă pentru ceea ce s-a numit ermetismul lui Arghezi, şi e, de fapt, complexitatea lumii interioare exprimate. Domnul grădinar ne aminteşte de Sf. Ioan 20.15 (‘Ea, crezând că este grădinarul …’); şi acolo cineva vine la un mormânt (‘Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric …’, cf. Ioan 20.1). Mormântul (probabil trecutul) nu e în grădina lui, pentru că ‘nu este mormântul nimănui’, o afirmare a prezentului veşnic, prin materialitatea grădinii, afirmare la care vizitatorul consimte, o sacralitate admisă, prezentul veşnic biruie nostalgia prin evidenţa unei temporalităţi eshatologice, fără degradare. Finalul e această abolire a timpului degradant, şi inexistenţa trecutului, în sentimentul edenic: ‘toate […] rămase-aşa, ca dintr-un început’, intacte şi noi, paradisiace, regăsirea. Autorul regăseşte iniţialul, începutul, abolirea trecutului, cu acest sentiment eshatologic.

Marilynne Robinson menţionează rolul metaforei la Thoreau şi Emerson (şi conştienţa limitelor), întâietatea capodoperei lui Melville (v. ‘The Fatuous Light of the Senses’, în ‘In-roads of Language’, Navarro i Ferrando şi Alberola Crespo), Geneza, Exodul şi ‘Ruth’, pe bunicul ei şi pe bătrâna ‘care a învăţat-o prezbiterianism’, lirismul Deuteronomului.
Marilynne Robinson a prefaţat o antologie a scrierilor lui Calvin; alege trei idei importante: percepţia (unitatea cosmică), păcatul originar şi recunoaşterea limitelor, harul.
Marilynne Robinson scrie că, de la o vreme, ideea de natură umană a devenit contrariul a ceea ce era, fapt exprimat social în impunerea conformismului, că frontiera americană de odinioară chiar era avanpostul civilizaţiei, şi că gesturile dintr-o gospodărie sunt sacramentale. Deasemeni, că individualismul veritabil e nu utilitarist, ci religios.
‘Distincţiile accesibile nouă în această lume […] sunt între rău şi mai rău.’


literatură secundară consultată:

‘This Life, This World: New Essays …’, J. W. Stevens
Judith Ryan, ‘The Novel After Theory’
Thomas Gardner, ‘A Door Ajar. Contemporary Writers and Emily Dickinson’

Duminică seara, la Missă, lecturi din Sirah (ranchiună, răzbunare, iertare), ‘Romani’ 14 (‘Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine’), Sf. Matei (‘milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat …’); parabola face parte dintr-o cateheză eshatologică, despre Împărăţie. Se cuvenea ‘ca şi tu să ai milă …’.
‘Romani’ 14.7 mi-a făcut o impresie deosebită, una din cuprinderile lucide ale destinului omenesc, şi mi-a amintit a şaptesprezecea meditaţie a lui Donne (‘Nunc lento …’).
Parabola de la Sf. Matei e despre milă, îndurare.
Visele au fost despre îmbrăţişare (sb.), locuinţă (dum. dim.), mâncare (luni dim.).

Zilele acestea am continuat să mă gândesc la natura exegezei făcute de Sf. Ioan Zlataust unor versete din ‘Romani’ 9 (20-23): ‘numai cu acest scop a luat Apostolul acest exemplu, adică pentru a ne arăta supunerea cea nemărginită …’, ‘exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general [1], ci, alegând numai ceea ce …‘, ‘să nu crezi că vorba a fost zisă de Pavel cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare …’, ‘exemplele trebuie a fi luate numai într-un singur înţeles, anume acela de a nu contrazice pe Dumnezeu’, ‘exemplele trebuie a fi mai mari decât faptele ce ne stau înainte …’ (omilia XVI la ‘Romani’). Mai mult, Sf. Ioan Zlataust atribuie o semnificaţie ascetică versetelor: Sf. Pavel se smereşte, ‘ca unul ce pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului’, adică îşi moderează încrederea în sine, accentuează rolul harului, se împotriveşte orgoliului. Dumnezeu nu a creat voinţa coruptă. Răbdarea e acordată pentru îndreptarea cuiva, nu pentru condamnare.
Sf. Ioan Zlataust atrage atenţia asupra faptului că niciun olar nu ‘hotărăşte mai dinainte’ ‘necinstea vaselor’. Nu aşa se întâmplă; prin urmare, dacă Dumnezeu e ca un olar, ca un artizan, nu sorteşte necinstei nimic din ceea ce crează. Aşadar, exegeza urmează logica naturală a analogiei. Analogia vaselor e interpretată ca exagerare pedagogică (‘dacă [exemplele] nu vor fi mai mari, nu vor putea atinge …’). Dumnezeu a ‘stat întru multă răbdare’ ca să-l aducă la pocăinţă pe nelegiuit.


NOTE:

[1] În mod global, exhaustiv, integral.

Îngerul, ca legătura spirituală a lui Dumnezeu cu persoana (Sf. Matei 18.10), legătură distinctă, eternă, personală: o individualitate spirituală, personală, relaţională, nevremelnică. Îngerii mijlocesc învăţătura pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere, sfatul, îndrumarea (cf. Sf. Hildegard). Sf. Ioan al Crucii afirma că toate lucrările îngerilor sunt deasemeni ale lui Dumnezeu, adică aşa comunică Dumnezeu lucrările, aşa le împarte, lucrarea lor e lucrarea lui. Irealitatea îngerilor ar însemna inactivitatea lui Dumnezeu. Îngerilor le cerem adăpostire, luminare, îndrumare. Activitatea lui Dumnezeu în lume are ca formă directă angelicul. În alţi termeni, cauzele secundare sunt nu numai cele naturale, ci şi cele supranaturale. Lucrările trec de la Dumnezeu la lume prin mijlocirea îngerilor. Sf. Bernard a predicat despre un verset al Psalmului 91, ‘îngerilor săi va porunci pentru tine ca să te păzească …’. Dumnezeu lucrează prin intermediul îngerilor. Iar înţeles dinspre om, îngerul e legătura individuală, directă a fiecărei persoane cu Dumnezeu, dimensiunea destinului fiecăruia.
După Sf. Ioan Casian, heruvimii apără pacea inimii [1]. Sf. Bernard scrie că Dumnezeu iubeşte în serafimi, cunoaşte în heruvimi. Sunt registre ale activităţii dumnezeieşti, registre create.
(Obiecţia împotriva cinstirii ‘sfinţilor simbolici şi emblematici’ [2] e falsă, pentru că atunci cinstirea se adresează unui atribut al lui Dumnezeu, unei trăsături, e reprezentată o trăsătură a dumnezeiescului, chiar sub o înfăţişare umană schematică, adică rugăciunea e corect adresată, sunt venerate nu ficţiuni, ci idealuri morale, nu posibilul uman, ci existentul dumnezeiesc. Această ‘cinstire incorectă’ poate fi eficientă şi neiluzorie, în primul rând pentru faptul că cine cunoaşte un ideal moral cunoaşte ceva despre Dumnezeu, cinsteşte bunătatea. Obiecţia e intelectualistă, şi mai meschină şi lipsită de bun simţ decât pare.)


NOTE:

[1] Heruvimul iluminează; cf. şi Michel de Certeau, ‘The Mystic Fable’, v. II, pag. 174.
[2] Donne, predica 57, în ‘The Works of John Donne’, v. II, 1839, pag. 576.