La Flaubert, obiectivitatea e o chestiune de gust, de artă, de ideal estetic, de instinct educat, de simţ estetic, nu de scientism.
E o obiectivitate umană, iar etosul desăvârşirii artistice e mai larg decât se crede.
Flaubert are o estetică a obiectivităţii, adică scopul e desăvârşirea artistică, cu toate resursele expresivităţii, după legităţi pe care le intuia, le simţea, nu simpla veracitate. Ambiţiile lui nu erau veriste. Flaubert găseşte arta, iar această artă nu e formalistă [1].
Meritul principal al lui Flaubert sunt chiar realizările lui literare, ceea ce a scris.
Cu alte cuvinte, Flaubert e un simbol doar întrucât e o sumă de opere — însăşi literatura pe care a scris-o, cele două capodopere ale artei romanului, şi celelalte lucrări.
Virtualităţile sunt altceva.
Flaubert lucra ca artist, din instinct de artist, înţelegând să fie credincios nu numai lucrului reprezentat, ci şi reprezentării înseşi, adică în conformitate cu legităţi ale artei ce nu se pot rezuma sau reduce la ceea ce se înţelege îndeobşte prin obiectivitate. Chiar natura lui era una foarte intuitivă, şi n-a fost un om al abstracţiunilor (nici pentru abstracţiuni). Altminteri, era foarte conştient că obiectivitatea, ca probitate şi exigenţă, e o idee de artă, o valoare ce poate fi desemnată; că această idee are un început în istorie, o ivire, etc..
Flaubert a revelat frumuseţea obiectivităţii, una din frumuseţile posibile ale obiectivităţii, sau funcţia estetică a obiectivităţii neintermitente, integrale, care valorează atât cât cel care I se consacră, aproprierea estetică a obiectivităţii uman posibile.
E ceva laborios, cum se ştie, însă şi firesc şi intuitiv. Cunoaşterea la care se ajunge prin artă e altceva şi mai mult decât docummentarea.


NOTE:

[1] Verism excesiv, exagerat, fetişism al documentului, bizarerie, căutare de efecte, formalism, dexteritate de artizan — toate acestea i-au fost absolut străine şi indiferente ….