‘… jewel box life diamond nights and ruby lights, high in the sky …’

            Formulările curente despre providenţă (care ca abstracţiune e un artificiu, şi o încercare de a abrevia un ansamblu de idei despre fenomene) au o anumită ariditate, pe care o putem numi: incoerenţă, absurditate, inconsecvenţă sofistică.

            Temeiul adânc al învăţăturii creştine despre providenţă, în pofida distorsionărilor superstiţioase, e inspirarea încrederii în lumea creată, în realitatea existentă, mundană, în lumea dată, insuflarea curajului de a persevera; cu alte cuvinte, nedisocierea de lumea existentă, chiar în vicisitudini. Utilitatea practică e indiscutabilă, cu toate că temeiul filozofic e ocultat de zgura superstiţiilor, de interpretările absurde, etc., de confuzii şi de sofisme, de puerilitate sau delir; lumea fenomenală e înfăţişată ca inteligibilă şi raţională, neiluzorie şi dominabilă într-o măsură, şi nu ca haos ostil, inform. Substratul noetic al acestei idei amalgamează câteva adevăruri, ca raţionalitatea subconştientă, apriorică, a comportamentului omenesc (tiparele raţionale umane), legitatea naturii, etc.; inconvenientul este atribuirea unei voinţe atotputernice a făgaşelor raţionale mundane, naturale, fie ale minţii, fie ale Cosmosului.

            Accepţia curentă e preştinţifică şi iraţională, în măsura în care nu mai codifică acceptarea de principiu, ci antropomorfizează haotic. Chiar în unele forme, devenite clasice ca teorii ale societăţii, providenţialismul trăda sau exhiba o modalitate simplistă şi oţioasă de a gândi.  

           Majoritatea antimodernismelor paseiste sunt numai critici interne şi nesincere ale lumii moderne; nivelul lor însuşi e derizoriu, registrul e penibil, la un nivel preargumentativ: sunt şarje de poşta redacţiei, elucubraţii paseiste ale unor debili care folosesc oricând au ocazia beneficiile lumii în care trăiesc, şi pe care o neagă. Critica lor e fundamental lipsită de credibilitate umană, neverosimilă, şubredă uman. Există un tâlc sociologic al reacţionarismului paseist creştin occidental; în formele derizorii, acesta nu e decât afectare snoabă, retorica lor pretenţioasă e penibilă şi şcolărească, adesea de o solemnitate stângace, situaţie în care lipseşte nu numai substratul social necesar, dar şi cel omenesc. Mai nou, fundamentaliştii catolici de cafenea îşi dau mâna cu … învăţaţii şiiţi, şiiţii sunt şi ei infailibilişti, e câteodată religia imamului ascuns.

            Tradiţionalismul acesta găunos e posac şi sălciu, penibil de mediocru.

          Clericalismul instituţional rămâne plaga care deformează viaţa creştină a Bisericilor numite apostolice; prejudecata clericalistă e definitorie nu numai din punct de vedere instituţional. Cu toate acestea, creştinismul a fost întemeiat de un mirean. Preoţia universală creştină e răstălmăcită în mod formalist şi legalist. Iar legalismul şi formalismul îşi vor găsi mereu pretexte şi argumente, justificări. Dar cu vremea, rolul clericilor în cultura catolică, monopolul clerical au descrescut, pe potriva diminuării importanţei sociale a clerului.  

            Majoritatea metafizicienilor creştini majori moderni sunt laici.  

            Prezenţa laicilor occidentali în teologie (înţeleasă în sens cuprinzător) a existat şi în timpul Renaşterii, şi în acela al Contrareformei. Ascensiunea laicilor în reflecţia creştină a devenit un fapt semnificativ cel puţin o dată cu vicontele de Bonald şi cu gânditorii ca Baader şi Görres. Vicontele de Bonald se născuse la 1754, Baader la 1765, Görres la 1776. În Franţa, direcţia a fost continuată, în forme noi, de câţiva filozofi din sec. XIX sau antebelici (ca Maine de Biran, exponenţii spiritualismului, Delbos, prietenul lui Blondel), de modernişti, neotomişti, existenţialişti şi personalişti.

 

            (Găsesc schiţat undeva parcursul ştiinţific al lui Bergson: de la Spencer, prin lamarckism, la Darwin. L-a citit pe Spencer la Şcoala Normală, iar pe Darwin în vremea când preda la Liceul Henri IV.)

           Un capucin scrie că ‘într-o măsură sau alta, toţi suntem condiţionaţi de experienţa noastră şi de momentul nostru istoric în lume şi în Biserică aşa cum există ea în timp’; capucinul şi-a început reflecţia de la tendinţele liturgice care au drept scop să corecteze gruparea euharistică a fraţilor hirotoniţi şi ‘laici’. (Pare arbitrar, însă, ca franciscanii nehirotoniţi să fie numiţi laici, iar preoţii care nu sunt şi călugări să fie numiţi … seculari, sau mireni.)

            Regula Sf. Francisc înregistrează făgăduinţa de supunere a fratelui Francisc către ‘sfinţia sa Papa Honorius’, adică Honorius al III-lea, în vremea căruia s-a desfăşurat a cincea Cruciadă, la care a participat şi Andrei al II-lea, sau Andrei al Ierusalimului, regele ungur.

 

            (Din primăvara aceasta, biserica schismatică spaniolă ‘a carmeliţilor Sfântului Chip’, sau palmariană, are un nou papă, Petru al III-lea, un al patrulea papă, desemnat de predecesorul lui, după cum obişnuiesc.)

           Supranaturalul nu înseamnă o orânduire ocultă. Faptul că universul empiric, planul fenomenal este guvernat sau orânduit de planul numinal nu înseamnă că este guvernat de universul ocult, prin cauzalitate magică; altminteri, ceea ce deosebeşte religia de filozofie e numai superstiţia, ipotezele delirante, răstălmăcirea cauzalităţii mundane. Raţiunea umană, însă, e simultan emergentă şi consubstanţială mundanului, realului empiric.

            Revelaţia, adevărul revelat se disting de raţionamentele formale; dar sunt tot cunoaştere.

            O revelaţie care nu e cunoaştere, care nu oferă nimic cognoscibil, ar fi complet ineficientă. Dacă nu e nimic cunoscut, nu e nici nimic revelat. Atunci, teologia e o cunoaştere sfântă nu pentru că scurtcircuitează înţelegerea (ceea ce ar descalifica-o prompt), ci pentru că are o altă metodă decât anumite reţete filozofice clasice; ceea ce îi pretinde Revelaţia raţiunii e nu să se nege, ci dimpotrivă, să se emancipeze de nişte prejudecăţi, formalisme, etc.. Metoda Revelaţiei e cunoaşterea profetică; metoda teologiei e interpretarea raţională a Revelaţiei (şi nu raţionalizarea infantilă). De ex., una din prejudecăţile paradigmei filozofice clasice e anistorismul, reducţionismul, prejudecata nu doar de a începe de la, ci şi de a rămâne la elemente generice, strict anistorice, modelarea logicii pe nişte tipare ale experienţei generice, anonime.  

            La ce ar putea servi o revelaţie care să nu fie cunoaştere? Cunoaşterea inimii poate să fie liberă de limitările raţionamentului, însă nu de raţiune. Închipuirea nu e cunoaştere obiectivă, iar revelaţia fără raţiune e numai închipuire.

            Rolul supranaturalului în mundan nu e unul magic, ocult, inteligibil în termenii superstiţiei. Numinalul nu îndreptăţeşte superstiţia, n-o motivează.

            Ce înseamnă că unele lucruri pot fi înţelese teologic, dar nu şi filozofic?

            Posibilitatea teologiei şi a Revelaţiei se întemeiază peun principiu de inteligibilitate şi de cunoaştere, pe un principiu intelectual. O revelaţie care ar scurtcircuita înţelegerea ar fi lipsită de sens.

            Teologia nu poate pretinde să cunoască, trişând.

            Atunci, ce poate fi cunoscut, conştientizat, înţeles parţial, fără a fi raţionat? Ce poate fi revelat? Pot fi revelate fapte şi adevăruri inteligibile ca enunţ, logice, fără a fi înţelese deplin şi în legăturile lor cauzale, etc.. Dar teologia şi Revelaţia, ca limbaj, fiind limbaj, trebuie să fie cunoaştere logică, înţelegere. ‘Faptul cunoscut’, neexplicat, însă nonempiric, presupune logică.   

Luni, de la 10 ¼ seara, episodul cu Hopper din ‘Petticoat Junction’ (‘Bobbie Jo and the Beatnik’, regizat de Yarbrough), pe când nu devenise ridicol să fii inofensiv, satiră bonomă a grandilocvenţei apocaliptice a generaţiei tinere de avangardişti. Dispreţul unora faţă de primele decenii de comedie TV americană e la fel de nedrept şi obtuz ca acela faţă de comedia silenţioasă de la începuturi. Când umorul e relativ lipsit de originalitate, e mai convenabil să fie inofensiv şi bonom, ca aici, nu colţuros şi insipid. Deoarece bonomia inteligentă chiar dă o oarecare sapiditate.
Principalele bucurii date de episod au fost să reîntâlnesc regizorul şi una din actriţe, şi să îl întâlnesc aici pe actorul vârstnic.
Îmi plac atmosfera şi stilul, relaxat şi eficient. Rolul lui Hopper e, într-un fel, autocritic, dar nu e o caricatură; m-am bucurat să reîntâlnesc regizorul (fost salahor al cinematografului de gen, recalificat ca salahor al televiziunii), o actriţă (sora mai emancipată), pe oaspete, şi să întâlnesc un actor stimat de alţii. Amânasem 1 ½ ani.