Supranaturalul nu înseamnă o orânduire ocultă. Faptul că universul empiric, planul fenomenal este guvernat sau orânduit de planul numinal nu înseamnă că este guvernat de universul ocult, prin cauzalitate magică; altminteri, ceea ce deosebeşte religia de filozofie e numai superstiţia, ipotezele delirante, răstălmăcirea cauzalităţii mundane. Raţiunea umană, însă, e simultan emergentă şi consubstanţială mundanului, realului empiric.

            Revelaţia, adevărul revelat se disting de raţionamentele formale; dar sunt tot cunoaştere.

            O revelaţie care nu e cunoaştere, care nu oferă nimic cognoscibil, ar fi complet ineficientă. Dacă nu e nimic cunoscut, nu e nici nimic revelat. Atunci, teologia e o cunoaştere sfântă nu pentru că scurtcircuitează înţelegerea (ceea ce ar descalifica-o prompt), ci pentru că are o altă metodă decât anumite reţete filozofice clasice; ceea ce îi pretinde Revelaţia raţiunii e nu să se nege, ci dimpotrivă, să se emancipeze de nişte prejudecăţi, formalisme, etc.. Metoda Revelaţiei e cunoaşterea profetică; metoda teologiei e interpretarea raţională a Revelaţiei (şi nu raţionalizarea infantilă). De ex., una din prejudecăţile paradigmei filozofice clasice e anistorismul, reducţionismul, prejudecata nu doar de a începe de la, ci şi de a rămâne la elemente generice, strict anistorice, modelarea logicii pe nişte tipare ale experienţei generice, anonime.  

            La ce ar putea servi o revelaţie care să nu fie cunoaştere? Cunoaşterea inimii poate să fie liberă de limitările raţionamentului, însă nu de raţiune. Închipuirea nu e cunoaştere obiectivă, iar revelaţia fără raţiune e numai închipuire.

            Rolul supranaturalului în mundan nu e unul magic, ocult, inteligibil în termenii superstiţiei. Numinalul nu îndreptăţeşte superstiţia, n-o motivează.

            Ce înseamnă că unele lucruri pot fi înţelese teologic, dar nu şi filozofic?

            Posibilitatea teologiei şi a Revelaţiei se întemeiază peun principiu de inteligibilitate şi de cunoaştere, pe un principiu intelectual. O revelaţie care ar scurtcircuita înţelegerea ar fi lipsită de sens.

            Teologia nu poate pretinde să cunoască, trişând.

            Atunci, ce poate fi cunoscut, conştientizat, înţeles parţial, fără a fi raţionat? Ce poate fi revelat? Pot fi revelate fapte şi adevăruri inteligibile ca enunţ, logice, fără a fi înţelese deplin şi în legăturile lor cauzale, etc.. Dar teologia şi Revelaţia, ca limbaj, fiind limbaj, trebuie să fie cunoaştere logică, înţelegere. ‘Faptul cunoscut’, neexplicat, însă nonempiric, presupune logică.