‘… jewel box life diamond nights and ruby lights, high in the sky …’

            Formulările curente despre providenţă (care ca abstracţiune e un artificiu, şi o încercare de a abrevia un ansamblu de idei despre fenomene) au o anumită ariditate, pe care o putem numi: incoerenţă, absurditate, inconsecvenţă sofistică.

            Temeiul adânc al învăţăturii creştine despre providenţă, în pofida distorsionărilor superstiţioase, e inspirarea încrederii în lumea creată, în realitatea existentă, mundană, în lumea dată, insuflarea curajului de a persevera; cu alte cuvinte, nedisocierea de lumea existentă, chiar în vicisitudini. Utilitatea practică e indiscutabilă, cu toate că temeiul filozofic e ocultat de zgura superstiţiilor, de interpretările absurde, etc., de confuzii şi de sofisme, de puerilitate sau delir; lumea fenomenală e înfăţişată ca inteligibilă şi raţională, neiluzorie şi dominabilă într-o măsură, şi nu ca haos ostil, inform. Substratul noetic al acestei idei amalgamează câteva adevăruri, ca raţionalitatea subconştientă, apriorică, a comportamentului omenesc (tiparele raţionale umane), legitatea naturii, etc.; inconvenientul este atribuirea unei voinţe atotputernice a făgaşelor raţionale mundane, naturale, fie ale minţii, fie ale Cosmosului.

            Accepţia curentă e preştinţifică şi iraţională, în măsura în care nu mai codifică acceptarea de principiu, ci antropomorfizează haotic. Chiar în unele forme, devenite clasice ca teorii ale societăţii, providenţialismul trăda sau exhiba o modalitate simplistă şi oţioasă de a gândi.