Clericalismul instituţional rămâne plaga care deformează viaţa creştină a Bisericilor numite apostolice; prejudecata clericalistă e definitorie nu numai din punct de vedere instituţional. Cu toate acestea, creştinismul a fost întemeiat de un mirean. Preoţia universală creştină e răstălmăcită în mod formalist şi legalist. Iar legalismul şi formalismul îşi vor găsi mereu pretexte şi argumente, justificări. Dar cu vremea, rolul clericilor în cultura catolică, monopolul clerical au descrescut, pe potriva diminuării importanţei sociale a clerului.  

            Majoritatea metafizicienilor creştini majori moderni sunt laici.  

            Prezenţa laicilor occidentali în teologie (înţeleasă în sens cuprinzător) a existat şi în timpul Renaşterii, şi în acela al Contrareformei. Ascensiunea laicilor în reflecţia creştină a devenit un fapt semnificativ cel puţin o dată cu vicontele de Bonald şi cu gânditorii ca Baader şi Görres. Vicontele de Bonald se născuse la 1754, Baader la 1765, Görres la 1776. În Franţa, direcţia a fost continuată, în forme noi, de câţiva filozofi din sec. XIX sau antebelici (ca Maine de Biran, exponenţii spiritualismului, Delbos, prietenul lui Blondel), de modernişti, neotomişti, existenţialişti şi personalişti.

 

            (Găsesc schiţat undeva parcursul ştiinţific al lui Bergson: de la Spencer, prin lamarckism, la Darwin. L-a citit pe Spencer la Şcoala Normală, iar pe Darwin în vremea când preda la Liceul Henri IV.)