Semnificaţia patologicã, inteligibilã în termeni de patologie, a unei vieţi, e mai bunã decât lipsa oricãrei semnificaţii.

Verbiajul îl exaspereazã PE Léautaud—nu exaspereazã LA el, din partea lui ….

Ceea ce rezumã şi simbolizeazã.

Cu bãrbile acelea, ar fi şi de necrezut sã n—aibã dreptate.

Dum., de la 4 ¾, cafele.

Muzica îndeamnã la bucurie şi la viaţã. Altfel, scriind despre muzicã, unul are în minte The Meteors—altul se referã la cântece renascentiste, vechi armonii domoale.

Taxonomia ĕ—‘bucãţi’, spun anglofonii, recurgând la o desemnare genericã—şi neutrã—iar francezii le numesc bilete ….

Tonalitatea homaisianã a eseurilor bergeriene, vehicularea, vânturarea de locuri comune, de imprecizii şi idei de—a gata. Din oficiu, împotriva prozelitismului, a filioquismului, etc., omul platitudinilor prudente, al ideilor neriscante …. E mai bine decât capsomanii tradiţionalişti, decât gazetarii bigoţi—dar intrinsec inferior, mãrginit, semidoct—şi bont.

Cu astfel de cetitoare, mã simt ca un mai tânãr Schm., ca un progresist prizat.

Defensivitatea şi zãdãrnicia ironiei, ca neasumare, ca derobare—zãdãrnicia, prin pretextarea zãdãrniciei—invocarea zãdãrniciei, în numele inautenticitãţii defensive.

Scriu blogul pe care mi—ar plãcea sã—l citesc—mã gândesc la catolicul Watson, la rezumatul dublinezului—reluat ieri.

Ceea ce, la ‘Morgan’, e nu amuzant, ci apãsãtor, colţuros.

Nesimţirea mea, adicã—insensibilitatea.

La fel de calp, şi mai puţin interesant. Artificialitatea.

Beyle& ungurul& Gib., LA …, ‘pagina’ trãitã, evocatã.

Talmudismul& îngustimea& AS, PC, Bloy, CT, JG—nearb.. Largheţea. Bonomia inteligentã.

Dum. seara, cãtre 8 ½--The Jesus Lizard—şi al doilea rând de cafele al zilei. Cei cinci scriitori& gândul nobleţii simţii rusului. Latura elegiacã, roman elegiac. Gândul desluşirii tristeţei, durerii, etc.. Spaniolul& ruşii& naţionalit. incertã& francezii& italianul. Elevaţia simţirii, elegiacul.

Rusofilia. Gracq despre stilul lui Lenin—aptitudinile de pamfletar—simţirea. Gracq despre ruşi —Tolstoi, Puşkin, Troţki, Lenin, Dostoievski. Bolşevismul—neabjurat. Broşurile. Plachetele politice.

Bucuria cã scriu—bucuria de a scrie ceea ce mi—ar plãcea sã citesc—la alţii—aşa cum mi—ar plãcea dacã aş citi la alţii.

Antonimul relaxãrii nu e neapãrat crisparea, cu conotaţiile ei de disconfort, de ceva supãrãtor —ci poate sã fie şi încordarea, tonusul, alerta, aţintirea, ‘trezirea’ în accepţie neurofiziologicã. Cu alte cuvinte—cutare e nerelaxat, adicã alert, pe fazã, ager, prezent—nu e disfuncţia neuronalã, ci încordarea salutarã, sau strãdania necesarã.

Incapabil de o interacţiune armonioasã—sau mãcar raţionalã.

Singuraticul, marginalul, e mai nefericit, deoarece trãieşte înafara propriei fiinţe reale, ignorã natura socialã a individului, acel ‘alţii fac parte din mine’—ceea ce el ignorã şi nesocoteşte.

Ceea ce e respingãtor în sublinierea, aşa de ostentativã, a familiaritãţii cu clasicii, a complicitãţii cu clasicii, dincolo de obiecţiile vulgului nepricepãtor, elitismul ostentativ ….

Andreev, nihilistul Crãciunel, Kafka. Girarea.

Callas, Cobain.

Ilustrarea principiului gunoiului—Remarque, ‘Karenina’, ‘Bovary’—

Luni—cinci bonuri—pui, orez, bere cehã, pâine—2 ½ l. cola, şapte cafele.

Luni, dupã 11 ¾ seara—cafele.

Discutabilul literar, stilul—experienţa, cifrul—italienii—neîncrederea, italianul, amprenta, bedefilul francez, strepezirea—adulţii şi basmul—rezidente, muzicã, leafa, ziar—ce s—a ales ….

Luni seara—gândul la JG, citirea neîncetatã a unei cãrţi—pornind de la literatura experimentalã francezã, alexandrinismul, puerilitatea, renascentiştii şi medievalii, scandinavii şi aliteraţia—jocuri, convenţii—artificialitatea—mexicanul şi şarada lui. Cãrţi citibile neîncetat. Intensitatea dostoievskianã a naraţiunii teozofice franceze. Antipozii. Firescul gestului. Organicul, ca opus inautenticitãţii ludicului.
Cum citea JG, ‘Parma’ sau H de B …. 4 x ….

Cifrul experienţei.

Luni seara—citesc câteva interviuri cu matematicianul Roubaud, pe care l—am descoperit de curând, de douã s., şi care meritã sã treacã drept mai mult decât numai ‘prietenul lui Perec’—îi admir mai ales bonomia, buna credinţã—nefanatizarea—în ultimele zile fiind neplãcut impresionat de bedefilul francez şi de italianul calofil, ca sã nu mai vorbim de rusul pervers—trãsãtura lor, ceea ce, la întâiul, e apãsãtor …. Francezul sugereazã gestionarea experienţei—nu ca totalizare abuzivã—şi abstractã—însã ca inteligenţã—şi ca act de a înţelege.

H., formatul& snobul& afganul. Precizia. Mintea. Ştiinţe.

O tinereţe nebucuratã de sexualitate, de cãlãtorii. La 7 l.—tel.—termenul, remediul propus.

25’ cu Mos Def—30’ cu K. West—25’ cu Legend—8 ½’ cu Bilal.

Marţi seara, pe la 10 ½--topirea garniturii fierbãtorului, dupã încãlzirea la incandescenţã, pentru al treilea rând de cafele al zilei.

Arta, gândirea trebuie estimate folosind deprinderile din viaţã—nu invers.

Ca subiect uman, Iisus e distinct de Tatãl, e o fiinţã distinctã; ca Logos, nu e. Logosul nu e o altã fiinţã, distinctã.

Aluviunile malezei. Luis Alemany, ‘Insula lui Circe’

De patria aşa de exoticã a lui Alemany mã leagã, literar, o amintire de pe pragul adolescenţei, însoritã—descoperisem freamãtul plãcut pe care mi—l dãdea o idilã a lui Cronin—roman exotic despre un medic şi o tânãrã; e, alãturi de un thriller al lui Zincã, un pamflet licenţios al lui Cocea, şi mãcar unele din vols. ‘Cireşarilor’, întâia mea educaţie de erotism literar. Dar romanul avangardist al lui Luis Alemany nu e deloc despre aşa ceva, nu despre asta vorbeşte; percepţia lumii, chiar, e alteratã, pentru personajele ale cãror perspective alterneazã, cu elasticitatea stilului indirect liber şi a fluxului conştienţei, şi nu suntem într—un paradis exotic, lipseşte, probabil, distanţa …. ‘Insula lui Circe’ e un roman avangardist, naturalist, despre alienare, accedie, ‘angrenajul social antropofag şi rece’, semnificaţia contractului marital, înşelare.
Titlul spaniol, nepãstrat de traducãtor—poate din cauza cenzurii ceauşiste, poate deoarece pãrea dizgraţios—înseamnã ‘Porcii lui Circe’, ‘Los puercos de Circe’, iar romanul e unul al accediei, cu o atmosferã apãsãtoare, descurajantã. Ca artã, aparţine în mod cert realismului satiric, specialitate spaniolã. E o carte despre accedie, crize, rãtãciri prin baruri, conversaţii în doi peri, fricã, uşurãtate, de un pesimism strivitor, necruţãtor, cu atât mai marcant, cu cât e nedeclamator, şi dat sub formã de satirã, calambururi, etc..
Exotismul cuvenit figureazã numai în impresiile şi cuvintele strãinilor. Nu e tematizat decât de vizitatori—celebritatea madrilenã care conferenţiazã despre poezia barocã, Breton, etc.. E o ilustrare a abstragerii senzoriale despre care a scris Gisèle Harrus—Révidi, ignorarea ambientului exotic. Gustul pentru natura natalã se educã, se dobândeşte?
Peisagist ironic, romancierul îşi plimbã vizitatorul madrilen prin peisajul cu nori, cer plumburiu, ploaie. Metafora geograficã principalã e aceea a culmilor colorate—vãzute ca ‘umbre apãsãtoare’.
Adevãrul e cã ‘Insula lui Circe’ se citeşte cu interes; Luis Alemany alterneazã, cu oarecare virtuozitate, registrele stilistice—inventivitatea sintacticã surrealistã şi vioiciunea umoristului, cu remarci amuzante care dau agerime relatãrii discuţiilor din baruri ale personajelor—fãrã nicio pretenţie de neutralitate, autorul intervine direct, comentând vesel, ironizând, etc..
Dupã o treime de carte, Luis Alemany apeleazã la intervalul metaliterar, citat de critici, despre romanul ca ‘ecuaţie pe care trebuie sã o dezlegãm încetul cu încetul’—se referã la autor, la efortul scrierii—un roman de psihologii. Romancierul îşi ia, de fapt, cititorul deoparte, pentru a i se destãinui despre ceea ce intenţioneazã. În acest mod, e legitimat un alt personaj—naratorul demiurgic, capabil de o adresare directã metaliterarã.

‘Insula …’ mi—a semnalat cã nu ştiu nimic despre metrica lui Leopardi—şi cã nu sunt deprins sã mã gândesc la el ca la un poet care are o metricã.

Roman avangardist al malezei, ‘Insula lui Circe’, experiment aluvionar—iar natura accentuat experimentalã a fost îndeajuns subliniatã de criticã—exploreazã tocmai natura definitorie, determinantã, şi insuficientã, nesatisfãcãtoare, gãunoasã, a existenţelor personajelor. Scriind, Alemany se mai lasã în voia cuvântului personajelor, a peroraţiei lor interioare. Dar pana romancierului e iscusitã, şi pagini ca aceea în care Alberto, bând coniac şi atingând mâna unei femei, se gândeşte cu bucurie la puţinãtatea expoziţiilor lui, abisul ratãrii de orice fel, o razã aparte, sunt aşa emoţionante; uneori, Alemany recurge la calambururi, de un umor viu, neestompat de atmosfera de descurajare şi accedie, de impasurile personajelor, iar ‘Insula lui Circe’ are caracteristicile nete ale literaturii autentice. Am apreciat, la acest roman existenţialist din prima tinereţe a autorului, umorul şi lipsa teribilismului, decrisparea; e neîncrâncenat şi amuzant, deşi lucrurile sunt apãsãtoare.
Eu nu ştiu dacã, scriindu—şi, în bronz, pagina despre teamã, Alemany se gândea la politicã, însã efectul curãţitor e puternic (‘aceeaşi teamã care niciodatã nu ne—a pãrãsit, care de fapt ne—a însoţit încã din leagãn, deşi pe atunci noi nu ştiam cã—i teamã, ci credeam cã—i tristeţe sau singurãtate, dar se afla în calul de carton, … etc.’), cu sentimentul a ceea ce numeşte ‘tragedia apãsãtoare a timpului’ care interzice reînceperea. Chiar vorbind despre roman ca întreg, se cuvine indicatã mai întâi natura lui mozaicalã, compoziţia mozaicalã—stiluri, voci.
O altã paginã a ‘Insulei lui Circe’ aminteşte lumina murdarã a tablourilor lui Alberto, pictorul existenţialist, al cãrui ultim portret e din ’67 [1]. Scrisul însuşi poate fi ‘fascicolul care solidificã lumina’.
Timpurile naraţiunii gliseazã unele în altele, se întrepãtrund în frazã. Stilul indirect liber urmeazã perspectiva logicã,
Nu trebuie uitat cã naturalismul a fost de la început o literaturã conştient experimentalã.
În accedia personajelor, în impasurile lor, se contopesc socio—politicul şi personalul.

Alemany face caz, în intervalul metaliterar citat, de impasibilitatea autorialã; dar mi se pare cã este un satiric. Face sã treacã în romanul sãu ceea ce îi convine satiricului. Deprinderea lui e satiricã. Tocmai intenţia criticã e aceea remarcatã de cei care au scris despre ‘Insula lui Circe’—ceea ce are de spus Alemany e în sensul unei critici fãcute civilizaţiei; iar dacã aminteşte de cineva, duce cu gândul, prin folosirea colajelor, etc., la modernismul continental timpuriu, la Gide.


NOTE:

[1] Cf. prefeţei Andreei Vlãdescu, ‘Porcii lui Circe’ a fost scris ‘între 1966—‘70’, adicã de la 22 la 26 de ani, dar nu ni se spune când a fost publicat, în termenii romanului pictorul nu mai lucra din ’67, adicã de mãcar ceva vreme—sugestia nu e aceea cã încetase recent lucrul, ci de mãcar câţiva ani, iar datarea, în notele trad., a unei cariere muzicale, sugereazã scrierea chiar dupã 1970; dacã dãm crezare introducerii, însã, romanul a fost scris când Luis Alemany avea 22—26 de ani, pare de necrezut, într—atât e de lipsit de defecte caracteristic juvenile.

Bloggerii pe care îi mai citesc sunt Horguelin, catolicul Watson, moş Curval, sociologul Berger, dublinezul—când posteazã, câteodatã canadeza, evreica, Haldeman, admiratoarea lui Jemisin.

Admiraţia lui France pentru Rabelais era paradoxalã, net deconcertantã, de naturã sã surprindã, şi n—a fost urmatã de francieni (Ibrãileanu, Zarifopol, Lovinescu, Sadoveanu, Ralea, Paleologu); dealtfel, ea nu e nici prea des menţionatã, nici luatã în serios. Rabelais seamãnã cu Montaigne şi Sterne prin aceea cã e un autor mereu descoperit, mereu în avangardã. Adevãrul e cã nimeni n—a fost dispus sã vadã în France un rabelaisian; dacã mã gândesc bine, Flaubert n—a fost un rabelaisian cu totul secret, ceva din literatura lui mãrturisea asta, coincidea cu aceastã admiraţie, chiar dacã nu—n registrul stilului.
M—am gândit, azi, la France, fiindcã citea mult şi, drept critic, scria divers.
Tinereţea lui France, cititul, solitudinea. Biografia scandaloasã& ed. veche& ed. ĕ, postarea.
Reputaţia de faun, imoralitatea, libertinajul, etc..
Francienii autohtoni.

Accepţia filozoficã a religiei, accepţia religioasã a filozofiei; profunzimea veritabilã, şi utilitatea intuiţiei lui Gilson despre dependenţa—nu numai originea—aşadar, dependenţa metafizicii faţã de religie, apar când întâlnim clişee provenite din dihotomizarea prin investirea termenilor cu accepţia lor peiorativã.
Se ‘demonstreazã’ cã religia nu e, chipurile, nici ‘filozofie teistã’ (ca la kantianul Cohen), şi nici moralã. Dar bineînţeles cã filozofia poate fi trãitã—iar religia, gânditã—niciuna din acestea nefiind a priori extrinsecã. Cu alte cuvinte—filozofia nu e numai în mod necaracteristic trãitã—iar religia, numai în mod necaracteristic gânditã. Nici religia, nici filozofia nu sunt esenţe imuabile, anistorice.
Religia şi filozofia sunt distinse şi opuse fiindcã li se dau accepţii abstracte şi reducţioniste, improprii.
Astfel de aporii provin din încercarea de a suprapune o definiţie descriptivã cu una normativã.

Playlistul din noiembrie are 52 de cântece—nouã Public Image Ltd., şapte Godflesh, patru New Model Army, trei The Smiths, trei Morrissey, nouã Simon Finn, un Soundgarden, trei Mekons, treisprezece Eyeless in Gaza (dar sunt fragmente de cântec).