Accepţia filozoficã a religiei, accepţia religioasã a filozofiei; profunzimea veritabilã, şi utilitatea intuiţiei lui Gilson despre dependenţa—nu numai originea—aşadar, dependenţa metafizicii faţã de religie, apar când întâlnim clişee provenite din dihotomizarea prin investirea termenilor cu accepţia lor peiorativã.
Se ‘demonstreazã’ cã religia nu e, chipurile, nici ‘filozofie teistã’ (ca la kantianul Cohen), şi nici moralã. Dar bineînţeles cã filozofia poate fi trãitã—iar religia, gânditã—niciuna din acestea nefiind a priori extrinsecã. Cu alte cuvinte—filozofia nu e numai în mod necaracteristic trãitã—iar religia, numai în mod necaracteristic gânditã. Nici religia, nici filozofia nu sunt esenţe imuabile, anistorice.
Religia şi filozofia sunt distinse şi opuse fiindcã li se dau accepţii abstracte şi reducţioniste, improprii.
Astfel de aporii provin din încercarea de a suprapune o definiţie descriptivã cu una normativã.