Despre Missa post—conciliarã

Despre Missa post—conciliarã




Remarcile care urmeazã sunt enunţate din rolul unui participant, de rit rãsãritean, la Missele zise pauline. În pofida pedanţilor şi a meschinilor, eu cred cã reforma Missei de dupã Vaticanul II, subîntinsã de o reformã teologicã legitimã, a fost un act coerent şi salutar, o decizie necesarã şi respectabilã. Nu a fost o abatere, o deviere—nici o diluare sau o contaminare cu eterodoxie, ci o împrospãtare necesarã. Intenţia teologicã a Missei pauline e limpede şi adecvatã. Cã rezultatele acestui efort pot sã parã imperfecte, e de necontestat; însã rezultatul primar e impozant şi considerabil.
Abia cei care atribuie Missei pauline scãderea participãrii credincioşilor, împuţinarea sinaxei, introduce o mentalitate de marketing liturgic. Raţiunile reformelor liturgice post—conciliare depãşesc sfera marketingului religios. Catolicii trebuie sã se conformeze spiritualitãţii şi atmosferei Missei celei noi—nu invers.
Defectele sunt întotdeauna uşor de subliniat—iar frustrarea e ranchiunoasã, de o perspicacitate amarã.
Iar reforma Missei nu poate fi privitã ca un rãu necesar, ci ca un act ghidat de Providenţã (despre reforma Breviarului nu spun nimic, fiindcã nu îl folosesc). Cei care pretind încredere în Papã, sã arate ei înşişi aceastã încredere, când se confruntã cu hotãrâri care nu le convin. Le e uşor sã se încreadã în Pius al XII—lea—la fel sã se încreadã, însã, şi în Ioan al XXIII—lea, Paul al VI—lea (‘trist’ sau nu …), Ioan Paul al II—lea; Missa oficiatã de Episcopul Romei nu poate contraveni în nimic normelor slujirii liturgice.
Biserica trebuie sã fie alura unei societãţi creştine—nu o cazarmã, nu o cazematã.
În configuraţia ei, Missa paulinã e imperfectã—la fel era şi aceea pe care a înlocuit—o. Nu e cu nimic mai deficitarã decât cea pe care trebuie s—o substituie. Missa nu trebuie sã fie o enclavã de latinitate—ci alura nenarcisitã a unei societãţi creştine; Missa nu e sursa creştinismului—ci lucrarea poruncilor, sfinţirea e sursa creştinismului. Nu Missa îi face pe creştini—ci lucrarea poruncilor. Cateheza şi cunoaşterea Scripturii s—au ameliorat dupã Vaticanul II, iar catehismele îmbâcsite şi geroase nu—s de regretat.
Missa post—conciliarã rãspândeşte o atmosferã de generozitate şi cordialitate; pot exista abuzuri—ele existau şi înainte, nu—s ceva nou, ele existã şi în Rãsãritul catolic sau schismatic. Cred cã Missa paulinã a corectat întrucâtva unilateralitãţile Missei tridentine. Nu a suprimat latura sacrificialã, însã a arãtat cã nu e singura. A enunţat şi alte laturi ale aceluiaşi cult creştin.
Reforma Missei nu poate sã fie redusã la un episod al ‘afacerilor bisericeşti post—conciliare’.
Stilul noii Misse corespunde bine convingerilor şi înclinaţiilor mele, şi unei cumpãtãri şi unui ‘ascetism al bucuriei şi nãdejdii’, ca sã preiau aici sintagma unui malaezian.
Noua direcţie a Bisericii fusese demult pregãtitã—cu unii italieni şi francezi din sc. XIX, cu Newman, cu moderniştii, cu moderaţii liberalismului. Vaticanul II a exprimat şi enunţat ceva preexistent. A existat întâi mişcarea, subteranã, apoi zorii modernismului—imperativul modernizãrii. Vaticanul II a fost al moderniştilor moderaţi şi echilibraţi. Nu cred cã participanţii le erau inferiori, intelectual, Pãrinţilor de la Nicea sau de la Calcedon. Conciliile trecutului nu trebuie idealizate—iar bateria participanţilor la Vaticanul II a fost remarcabilã. Tradiţionaliştii s—au trezit a fi o minoritate —fie şi de elitã. O elitã poate greşi—poate rata. Iar pe de altã parte, progresiştii aveau şi ei o elitã—nu mai puţin impozantã.
În sc. IV, arienii şi semiarienii erau elita—elita conservatoare, ‘lucianiştii’—la fel cum, peste un veac, antiohienii aveau sã fie o elitã intelectualã, cu monopatrismul şi nestorianismul lor. Arienii şi semiarienii sc. IV pretinseserã cã—l au de partea lor pe Sf. Lucian, un aşa de mare biblist—ca sã nu mai vorbim şi de Origen. Elita catolicismului sc. XIX nu a simpatizat Vaticanul I—nici pe Pius al IX—lea. Elitele mai şi dau chix. Antiohienii erau neîndoielnic o elitã, intelectuali de bunã calitate. Istoria ereziilor şi a dizidenţei e semãnatã cu elite.
Elita nu garanteazã nimic—şi poate sã devinã o clicã.
Iconoclaştii erau o elitã—foarte informaţi filozofic. Iconoclastia rãmâne o erezie a elitelor, a elitei.
Arianismul şi semiarianismul, cristologia şi monopatrismul antiohiene, spre a nu mai vorbi de gnosticisme şi de docetisme, de monofizitismul dur, iconoclasmul, liberalismul sc. XIX şi împotrivirea faţã de Vaticanul I—au fost, toate, apanajul unor elite. Elitele îşi au, dealtfel, dreptatea lor—care e mereu parţialã şi incongruentã. Elitismul acesta nu duce departe. ‘Spiritualii’ medievali erau o elitã—ca şi intelectualii proto—protestanţi, sau arhi—protestanţi, raţionaliştii timpurii, occamiştii, etc.. Nu de elite duce lipsã istoria greşelilor. Mitul elitei tradiţionaliste tridentine e numai un mit.