Mircea Zaciu, ‘Alte lecturi şi alte zile’

Mircea Zaciu, ‘Alte lecturi şi alte zile’






Cine ar întreprinde, azi, lectura de plãcere a scrierilor lui Zaciu, a vols. lui? Paleta subiectelor literare ale lui Zaciu e, cum se ştie, una cam anostã—transilvãnenii. ‘Alte lecturi şi alte zile’ e a şaptea culegere—şi a opta carte de criticã a clujeanului din Oradea, Zaciu. Literar, Zaciu, critic de percepţie esteticã modestã, era un sârguincios care se strãduia sã fie şic. Însã nu cade în descurajanta prolixitate informã care mai survine la Negoiţescu. Ca subiecte, şi—a ales ce e mai anost şi mai indigest—alde Slavici, Agârbiceanu şi Rebreanu—latura descurajantã a literaturii române. Unit el însuşi, îi plãceau uniţii (Agârbiceanu, Rebreanu), şi scria mai ales despre ei; în analiza literaturii transilvãnene, discuţia esteticã e adesea nevoitã sã devinã comentariu cultural, iar Zaciu se interesa cu aviditate de ‘realitãţile istorice transilvãnene’, pe linia patriotismului uniţilor. Jurnalul lui Zaciu aduce mãrturia prieteniei cu Gheran, şi cei doi filologi s—au ilustrat fiecare drept specialist al câte unuia dintre cei doi scriitori—Agârbiceanu (Zaciu) şi Rebreanu (Gheran); în ansamblu, opera de exeget a lui Gheran e, desigur, mai impozantã şi mai semnificativã, Gheran a fãcut mai multe pentru Rebreanu decât a putut face Zaciu pentru Agârbiceanu—proporţional, desigur, şi cu importanţa literarã. De la Gheran ne rãmân pilonii unei biografii monumentale a lui Rebreanu, publicatã în anii ’80, şi ed. Rebreanu, al cãrei arhitect a fost.
Sumarul acestei a şaptea culegeri de criticã a lui Zaciu înscrie şi scriitori ‘de dincoace’—Camil P., Fulga, informatorul Uricaru, Heliade, Alecsandri, Stancu, Caragiale, adesea cu prilejul discutãrii unor cãrţi de criticã—când Zaciu lasã deoparte analiza fãcutã de altul şi preferã sã discute subiectul analizei, nu analiza însãşi; eseistica veritabilã, lucru rar, nu are nevoie de asemenea pretexte, ci pune în paginã, direct, subiectul. În ansamblu, volumul lui Zaciu nu e o culegere de eseuri, ci numai una de articole ş recenzii, cu toate cã existã vreo douã asamblãri sau grupaje de note mai eseistice.
Zaciu nu are dimensiunea eseisticii—în sensul în care o avea un Amiel, la care eseistica rãzbate în tot ceea ce a scris, e expresia sau rotunjirea naturalã a gândirii şi simţirii lui. Mircea Zaciu nu are aceastã spontaneitate a eseisticului.
Însã sã nu—l şicanãm pe Zaciu pentru ceea ce nu era—ci sã—l evaluãm pentru ceea ce s—a dorit a fi—un critic literar doct şi de expresie modernã, junimist—sburãtoristã. Atitudinea lui e de o anume neutralitate insipidã care, pentru filistini, trece ca probitate criticã, însã e numai fadoare şi estompare. Meritele multor articole alese de Zaciu pentru culegerea din ’78 sunt discutabile şi neconvingãtoare. Nu rezultã cã paginile acestea cam terne, împovãrate de ocazional şi circumstanţial, de pleava gazetãriei culturale, ar fi meritat reeditate ca volum. Linia profesatã e aceea a ‘Junimii’ şi a ‘Sburãtorului’, aşadar o reinterpretare a fenomenului cultural transilvãnean din perspectiva unei critici estetice. Admiraţiile pe care i le cunoşteam (Camus, Camil P.—exponenţii, în general francezi, interbelici şi posteblici, ai machismului şi ai pozei virile) transpar şi în aceste pagini. Proza lui Zaciu e, însã, atonã, banalã şi neconvingãtoare (termenul revine, ca şi impresia). Nu fãrã unele banalitãţi şi pedanterii de comentariu şcolãresc, Zaciu încearcã nişte revizuiri [1]. Scriind despre poezia ‘decadentã’ şi aceea politic—intervenţionistã ale lui Goga, Zaciu foloseşte resursele istoriei literare italiene; însã reabilitarea literarã a lui Goga pare, în ansamblu, insuficientã, prea sumarã, boantã şi neconvingãtoare. Goga transpare tot ca demagog pompos şi cumãtrã înveninatã. A fost un arivist, un carierist fãrã scrupule, avid de putere—un Gore Pirgu, cum s—a mai zis [2]; Zaciu pare sã dea credit beţiei de cuvinte a rãşinãreanului, sã—l ia drept ceea ce vroia el sã treacã, sã omitã faptul cã Goga era un ambiţios avid de parvenire. Încercarea de a demonstra modernitatea eficientã a lui Rebreanu se pierde în generalizãri şi corelaţii vagi. E o pledoarie. Zaciu nu ştia sã argumenteze—se mulţumea sã pledeze.
Mircea Zaciu gusta mult artisticitatea autobiografiei lui Blaga (calomniat, ca autor, de Cioran —iar ca traducãtor, de Paleologu) şi îi gãsea merite nebãnuite.
Mã gândesc cã, dacã alãturarea e sugestivã, Hobana va rãmâne—iar Zaciu nu va rãmâne.
Câte ceva meritã, totuşi, reţinut din ‘Alte lecturi şi alte zile’—ca pentru vreo viitoare antologare: ‘Recitindu—l pe Goga’ (mai degrabã ca intenţie, ca iniţiativã de reabilitare artisticã), apoi articolul despre coordonatele brâncuşiene ale literaturii româneşti, recenzia fãcutã culegerii studiilor caragialiene ale lui Cioculescu (un pic supralicitat ca scriitor, de fapt mai astringent decât crede Zaciu), analiza cãrţii despre Caragiale [3] a lui Tomuş, ‘dosarul tiraniei’ asamblat în jurul imaginii de cinema, sublinierea artisticitãţii autobiografiei lui Blaga, rândurile despre cultura literarã a lui Rebreanu (nu ştiam cã acesta vrusese sau încercase sã traducã ‘Rãzboi şi pace’); desigur, paginile cele mai bune ale culegerii lui Zaciu sunt acelea de la începutul vol.—cele despre Camil P. (‘Danton’), Fulga (‘Fascinaţia’), Uricaru (‘Rug şi flacãrã’), Brad (‘Transilvane cetãţi fãrã somn’), Heliade, Alecsandri—şi le pot fi utile fervenţilor, dacã vor fi existând, ai respectivelor cãrţi.


NOTE:

[1] De ex., Goga,
[2] Modelele plauzibile pentru Gore Pirgu sunt I. L. Caragiale, Titulescu, Goga. Ultimii doi au şi faciesul simian, şi succesul politic al lui Goricã Pirgu, care e, cel mai probabil, un conglomerat, un amalgam de trãsãturi ale cel puţin acestor trei canalii.
[3] În urmã cu 11 ani, un huşean observa cã existã doi autori români pentru care Caragiale şi Montaigne sunt capitali—Ş. Cioculescu şi Paleologu; mi—am amintit aceasta ieri, cãutând sã îmi lãmuresc ce scriitor vrusese Ş. Cioculescu sã traducã. Nu mã gândeam nici la parnasianul francez, nici la încercarea de uzurpare a trad. fratelui, nici la remarcile despre trad. din antici ale lui Lovinescu.
Huşeanul D. Toma observase amuzat, în primãvara de acum 11 ani, cã deopotrivã pentru Ş. Cioculescu şi Paleologu, Caragiale şi Montaigne sunt autorii capitali (eu îi comunicasem cã Ş. Cioculescu intenţionase o traducere a eseistului francez).