Un blog secund, mai pur

Un blog secund, mai pur


Nu se poate lucra, retrospectiv, pe fapte prost observate, aşadar neretuşabile.

Eu prefer, în spirit anti—kantian, inteligenţa şi sufletul, raţiunii şi ‘spiritului’. Se cade ca inteligenţa şi sufletul sã controleze raţiunea.

Noica excludea tocmai transcendentul, preferându—i formalul şi aprioricul, abstractul.

Criticistul Simmel, kantian de prim rang, se raliase anti—kantianului Bergson—şi bergsonismului ca tendinţã metafizicã. Simmel se raporteazã la Bergson—şi nu invers (francezul se raporta mai degrabã la americanul James).

Rãstãlmãcirea vitalistã a pragmatismului lui James—şi întoarcerea metafizicii.

Papini, Ralea, Blaga—chiar Vianu.
GS—la Ralea, Blaga, Vianu, CN.
CN despre SK—HRP despre ‘Raiul’—ca merite literare.

Noica fãcea epistemologie, preocupându—se de formele apriorice.

Existenţa se cuvine apreciatã dupã ceea ce faci, nu dupã ceea ce intenţionezi.

Holban, MP, JG, şi literatura francezã. Prejudecãţi.

Proza trãieşte sau rezistã printr—o însufleţire care e aceea a stilului, şi cãreia îi e subordonat, de ex., interesul documentar; ‘stilul involuntar’, când literatura e rezultatul unor intenţii neliterare, e un caz ilustrativ.

La Alecsandri, prozatorul [cãlãtor, autor de scrisori, nuvelist] îl depãşeşte, ca interes, pe dramaturg [mã gândesc mai ales la dramele remarcate de Cioculescu pentru clasicismul lor moderat—nu la kitschul penibil al comediilor]—iar acesta, pe poet, care—a fost cel mai perisabil şi anost chip al mirceşteanului. Alcesandri a fost, ca prozator şi dramaturg, un scriitor bun; nu şi ca poet. Poezia îi scãpa, nici n—o pricepea. Romantismul lui e fals—iar alura, veleitarã [spre deosebire de un Heliade, superior pe ambele fronturi—romantic autentic şi scriitor dedicat].

Ca dramaturg, Caragiale scrie interesant despre o lume derizorie; iar tentativele de abisalizare, ca la Paleologu şi Pintilie, sunt excese, suprainterpretãri.

Ca istorii literare româneşti, rezistã, pe lângã Cãlinescu şi E. Barbu, Manolescu, echipa Cioculescu—Vianu—Streinu [care au dat o carte mare, nu numai promiţãtoare, şi care se poate folosi], întrucâtva Iorga, şi Lovinescu—pentru panorama sau trecerea—n revistã a lumii literare interbelice.

Forma de literaturã la care ajunseserã La Rochefoucauld, Vauvenargues, Schopenhauer. Noţiunea unei astfel de literaturi—cã se poate scrie aşa.
Moraliştii şi memorialiştii sc. XVII—XVIII.

Fragmente—AS, ‘Morgan’, GS, etc.—paletã—‘ca de la …’. Olãreanu şi Thibaudet.

Inteligenţã realã, însã neguroasã, tenebroasã.

Nu mã poate decât mira lipsa de perspicacitate a celor care i—l preferã pe Buda Gautama, Lui Iisus; lipsã de perspicacitate umanã şi metafizicã. Minţi boante. Analitica hindusã a minţii nu e preferabilã aceleia neptice.

Ceea ce îi ‘lipseşte’ şi i se poate tãgãdui lui Vauvenargues e mizantropia, faptul cã nu era o scârbã clevetitoare.

Lipsa din tabelul scurt, din listã—premiul acceptat, semnificaţia—traducerea prietenului lui JG.

Spaniolul—şase francezi (sc. XVII—XVIII)—neamţul. Recitirea. Mizantropia şi pesimismul (necuvenit).

Faptul cã, la 33 de ani, voi ajunge sã fac o femeie sã plângã de tandreţe.

Nu pot fi interpretate retrospectiv fapte odatã prost observate—greşit culese din capul locului.

Paleologu pare apt numai de caracterizãri fugare, de ansamblu, globale, de impresii generale. Nu îi acordã rãgaz analizei. Nu ştie cã principiul analizei e rãgazul. De aceea, ajunge sã parã cam ‘pe deasupra’.

În viaţa omului, ceea ce iese mereu la ivealã sunt nu deciziile, ci trecutul.

Carnot nu fãcea numai termodinamicã—ci şi cosmologie.

La început, scrisese despre eticã şi esteticã.

Îndemnuri la curãţire şi la bucurie, nu la tristeţe şi la mohorâre. Penitenţialitatea, latura doloristã. O bucurie nu abstractã sau idealã.

Comparaţiile fac sã reiasã diferenţa, subliniazã individualul; ele nu sunt grupãri şi dizolvãri în generic—ci au funcţie individualizatoare.

Balzac şi Flaubert. Unii scolastici. A scrie mult, sau puţin, sau rar. Cei care scriu mult—corecteazã şi mai mult—aşa cã rãmâne puţin.
Flaubert a scris patru romane, trei nuvele, o piesã, scrisorile, un clasor şi un memorial de cãlãtorie.

Când vine vorba de Sf. Ioan Zlataust, Witherington nu numai citeazã—ci şi analizeazã, comenteazã, interpreteazã, tâlcuieşte, explicã. Blogurile însãilate din citate.

A avea, lunar, câte un cuvânt despre o pag. a vreunuia dintre Pãrinţi—mai ales dintre aceia rãsãriteni. Witherington îl explicã, sau tâlcuieşte, pe Sf. Ioan Zlataust—o pag. a Sf. Ioan Zlataust.

Nietzsche încerca plãcerea rafinatã a unei autocunoaşteri fericite.

Schopenhauer înseamnã câteva/ unele remarci de bun simţ, date ca metafizicã—enunţate ca ifos metafizic, atunci când ele sunt reflecţii de bun simţ—în general despre condiţiile empirice.

Aforismele lui Joubert sunt romantice şi umaniste, fãrã cinism sau blazare sau imoralitate; dimpotrivã, sunt pãtrunse de nobleţea gravitãţii.

Raportarea inevitabil polemicã adusã de necesitãţile diferenţierii—chiar legitãţile diferenţierii.

‘Hristos’ cosmic nu e vreo entitate abstractã, sau un ideal imaginar, un prag închipuit. Nu e numai o ‘limitã ontologicã’.
Cosmosul face parte din ontologie.

Noica nu s—a arãtat cu nimic mai puţin obtuz—şi reacţionar—decât detestatul Iorga.

Imaginea cadavrului lui Iorga apãrea, ca trofeu, într—unul din periodicele titrate ale ‘Mişcãrii’, acela în care publica şi CN—lingãu veleitar, cu nãdejdi de parvenire politicã.

Vechiul manual de istorie.

Vitalismul e repugnant ca filozofie sau ca teorie a etajului biologic, a palierului biologic.

AS—GS—spaniolul—teoria romanului—evreii stângişti, spaniolul şi rãşinãreanul (cu tripla raportare, situare)—citatul—’96—scrierea—rezumatul doctrinei, pagina—HB—LK—Driesch—Spengler—accepţii—peiorativ. Simmelienii şi teoria romanului, teoria literarã. Discipolii. Scrisorile—mailul. Budistul—evreu—spaniolul—cei doi evrei stângişti—sibianul, tripla situare a lui.

Creştinismul aratã cã nu rãul—ci greşeala, şi deprinderea nocivã, sunt o parte importantã a vieţii omeneşti—şi a realitãţii umane.

Moda scrisului dezlânat, liricoid şi joycean, ‘psihedelic’, în SF; plaga lirismului şi a dezlânãrii, a diluãrii, în SF. SF care nici nu se mai vrea literaturã de aventuri, simplu amuzament, ci literaturã joyceanã. SF searbãd şi sãlciu.

Cartea din ’86 a lui Maury, despre motoarele cu aburi.

Îmi amintesc cã am citit, fãrã nicio plãcere, o antologie de eseuri ale lui Butor; ceva consternant de anost. Cu titlu de încercare, însã, m—ar interesa ‘Geniul locului, I—V’, ‘Materia viselor, I—V’, ‘Improvizaţiile asupra lui Balzac’, ‘Mica istorie …’, ‘Ilustraţiile, I—IV’, alte scrieri despre picturã; treptat, îmi amintesc şi alte lucruri despre Butor, decât observaţia lui Munteanu despre inutilitatea unei trad. greşite, defectuoase—cã—l asociam cu Tournier (filozofia, vârsta, poate şi pictura), cartea din ’97, rev. cititã în ’97—când discutam mult cu un huşean despre ‘Noul roman’. Butor pare sã fi tentat sã dea un fel de replici literare unor proiecte artistice experimentale.
Oricum, realizez cã îi cunosc nu una—ci trei trad., dintre care pe una am citit—o: antologia aceea de eseuri indigeste, antipatice.

Bucuria aceea, pe care JG o gãsea la surrealişti—iar Cingria, nu, descoperind—o, în schimb, la asiatici, care i se pãrea cã rãspund dezideratelor surrealismului.

Dintre cãrţile lui Bardèche, mã intereseazã acelea despre Proust, Flaubert, Stendhal, Balzac, Céline, Bloy (’71—’89). Însã şi celelalte cãrţi ale lui par interesante.
Soţia lui se numea Suzanne.
Admira Convenţia, montaniarzii, fraternitatea, gãsind, în fascism, virtuţile stângii. Era un fel de fascist de stânga. Comemora Comuna.

La noi se înfruntau stânga capitalistã (liberalii), aceea agrarã (ţãrãniştii, chiar mai la stânga decât liberalii), şi aceea naţionalistã (xenofobii).

Scopul criticii literare nu poate sã fie subsumarea, generalizarea, diluarea în general şi în abstracţie.

Fumatul ca pretext al inactivitãţii, al dezlînãrii.

Literaturã despre cinema—Averty, Cosaşu, Chimet.

Sf. Toma avea moaşte drept amuletã. Azi, dum., predicatorul vorbea despre nevoia de ‘a atinge sacrul’, şi califica drept comportamente magice nevoia credincioşilor de a sãruta icoanele şi de a atinge moaştele; aşa cum se vede, credincioşii nu îi citesc destul pe ‘Noii teologi’, şi nu ştiu cã, aşa cum îi asigura azi predicatorul, sacrul nu e material, ci spiritual.

Originalitatea filozoficã în înţelesul modernilor nu poate sã fie decât suspectã—prin pretenţia de întâietate. Chiar ea denotã caracterul mai mult reflexiv, decât tranzitiv, al întreprinderii modernilor.

Cãrţi de filozofie asupra cãrora se poate zãbovi. Schopenhauer, Blondel. Boutroux şi HB. Pag. care ‘fac faţã’, asupra cãrora sã se poatã întârzia.
Ştiu de Blondel şi Hamelin, presupun despre Meyerson, ştiu despre filozofii citiţi de evreul argentinian (englezii şi nemţii), de Ep. Sigrist, de JG şi MT, de CT; nu ştiu despre Boutroux. Cãrţi care, odatã recenzate sau numai parcurse, pot fi uitate.
Mã întreb dacã ar fi putut gãsi HB în cãrţile lui Boutroux ceva care sã—l reţinã, ceva care sã facã faţã, sã reziste; aceeaşi întrebare e valabilã pentru, de ex., Lachelier, Lagneau, Renouvier—ori vreunul dintre filozofii sau autorii înscrişi, înregistraţi de Ralea în reportajele lui culturale.

Culegerile lui AP. AP a scris despre Ralea, s—a pronunţat despre Ralea, mai mult decât numai în eseul comparativ despre ME.

Paleta—deja reprezentatã: literatura, filozofia, religia, ştiinţa, arta, existenţa. Un lucru e, totuşi, exclus—politica; şi un altul: sportul.

De la greşealã în teologia creştinã şi istoria motoarelor cu aburi—ieri (sb.). Nimic ce nu ar fi semnat şi AS, GS, ‘Morgan’, tânãrul CN—clasoare. SK, docetismul, Hamann şi KB. CN despre SK. HRP despre ‘Raiul’. Romanciera despre ambii. Demodarea unuia; trad. din celãlalt.
Luni—emisara. Marţi—bascularea. Îndemnuri. Premisa& greşeala& plânsul tãcut, profilul& dezamãgirea& vin.. Familia& francezii& falsa penurie. Mintea. Ziarele. Hainele—joi. Obez.

Iezuitul Margerie, unul din cei ale cãror cãrţi le voi cãuta când voi fi naturalizat francez—ca şi pe ale negaţionistului discutat ieri (sb.)—ca şi ed. prezentate sau comentate de ‘Anne’. Şi Pinget, şi Butor, şi câţiva ‘Noi critici’—şi câte alte cãrţi şi rev.—şi trad. franceze!
Iar înafarã de biblist şi de baptist, aceştia sunt bloggerii pe care îi citesc mai mult—malaezianul, Gage, evreul Myers, ‘Anne’ şi chiar Perisho.

Latura creştinã ar fi reprezentatã de analize (hispanicul, patrologul, arhivarul)—şi de discuţiile despre Biblie, mistici, cei patru neptici, câţiva teologi. Cusurgiul şi preotul—pe care nu îi mai citesc demult. Hispanicul şi patrologul mi—au dat ideea ‘analizei’.

Însã la malaezian îmi displace latura de îmbisericire, latura de ţârcovnic, de participare la viaţa bisericeascã, de aferare misionarã, etc.. Toatã indiscreţia religiei, kitschul, aferarea şi vânzoleala, toatã îmbisericirea aceasta de neofit, de prozelit, de începãtor, aferarea debutantului. ‘Îmbisericirea’ mea se reduce la participarea duminicalã—sau sãptãmânalã, oricum—la Missã. Altfel, substratul vieţii mele e laic, secular, citadin. ‘Masca’ îmbisericirii—cei care poartã masca îmbisericirii, a comportamentelor pioase, sau pios—fraterne. Mascã dizgraţioasã.
Îmbisericirea, tradusã în apucãturi de paracliser, nãravuri şi aferare.

Care e scopul, noţiunea, miza criticii, ce îşi propune—sesizarea şi explicarea, definirea singularului, explicarea efectului.

Materia e separabilã de suflet—nu şi trupul, care e sufletul în actul de a informa materia. Nu se poate vorbi despre trup de parcã ar fi separabil de suflet, sau distinct în felul unei realitãţi exterioare acestuia; trupul e distinct de suflet aşa cum e rezultatul faţã de agent. Trupul e rezultatul acţiunii sufletului de a informa materia.