Sumarul ‘Lecturilor timpurii’ a lui Tournier
Pentru uz propriu, am colaţionat o listã a autorilor despre care scrie Tournier în ‘Lecturile copilãriei’, sau ‘Lecturile timpurii’—aceştia sunt Cervantes, contesa de Ségur, Daudet, Verne, Carroll, London, May, Dna. Lagerlőf, Kipling, Rabier, Hergé, Gripari. Îmi amintesc, parcã, şi de Curwood. De Rabier, grafician de acum vreun veac, am aflat abia când am citit prima oarã despre aceastã carte a lui Tournier, iar Gripari nu ştiu cine e. Ambii au nume dezagreabile—unul aminteşte de turbare, iar celãlalt, de gripã.
Dintre aceştia, Dna. de Ségur, Dna. Lagerlőf şi Verne sunt referinţe constante la moş Tournier; iar reabilitarea Dnei. de Ségur e poate cea mai interesantã. Altundeva, Tournier a mãrturisit cã nu crede, literar, în cartea lui Defoe. Îl intereseazã mitul, ca potenţial şi ca polisemie, nu şi scrisul pamfletarului englez.
Ştiu cã încã obişnuieşte sã—l citeascã pe Verne—ca şi Gracq, care pãstrase aceastã deprindere.
Unii cusurgii considerã eseurile lui Tournier nesatisfãcãtoare fiindcã nu sunt la obiect, şi nu conving, par flecãreli în doi peri. Ele par, într—un anume sens, irelevante, neconcludente, ‘greşite’ şi neiscusite. Par sã rateze subiectul. Însã poate cã asemenea eseuri reiau simplitatea unor clasici ca La Fontaine, transparenţa aceea. Etosul principal al eseisticii lui Tournier e distanţarea ironicã şi faceţioasã, poznaşã. Naraţiunile lui sunt, întrucâtva, mai confesive şi mai relevante, mai concludente pentru tiparul vieţii interioare a lui Tournier. Intenţia simbolicã a ‘Lecturilor timpurii’, sau ‘ale copilãriei’, e simpaticã—un tratat despre marile cãrţi pentru copii, pentru publicul tânãr. Tournier trece în revistã literatura sentimentalã şi moralizatoare (Dna. de Ségur, Daudet), pe aceea de aventuri (Verne, Kipling, Curwood, London şi May, Hergé), ca şi câţiva autori de o originalitate francã—Cervantes, Carroll şi Dna. Lagerlőf; didacticismul unora e amabil trecut cu vederea, escamotat. Tournier dinafara naraţiunii, dinafara actului de a povesti, de a nara cursiv, are mai ales un etos al distanţãrii şi al voalãrii, al derutãrii indiscreţiei. Autorii discutaţi volubil în ‘Lecturile timpurii’ sunt mai ales francofoni şi anglofoni, un spaniol, un neamţ şi o scandinavã. Prezenţa, mai insolitã, a lui May, s—ar putea raporta la germanofilia eseistului.
Eseistica unui Gracq e fãcutã ca sã—l reprezinte; eseistica lui Tournier, cu ‘banalitatea’ ei intenţionatã, nu. E fãcutã ca sã îi mascheze trãirile, sentimentele; de unde impresia, datã unora, de diluare, de ‘apã de ploaie’. Limbajul eseistic al lui Michel Tournier pare diluat. Nu întotdeauna, însã uneori—alţii ar zice: adesea.
Tournier e un om ascuns, secret. Viaţa lui lãuntricã e voalatã. De aceea, referirile lui la geografie, la acţiune. Stricteţea voalãrii propriei existenţe ia nu numai forma voalãrii prin banalitate, ci şi pe aceea a batjocurii. Tournier se joacã nemilos cu prostia publicului. Pe de o parte, estompeazã trãsãturile vieţii lui personale prin draparea în banalitate. Însã Tournier e şi un hâtru, un poznaş, un glumeţ. E capabil de batjocurã pentru apãrarea vieţii lui lãuntrice de curiozitatea neaveniţilor. Cea mai directã revelaţie a lui sunt romanele şi nuvelele şi basmele—nu eseurile şi articolele. Acestea convin intelectualitãţii lui, însã şi gustului pentru luarea peste picior. Adevãrata voce a lui Tournier e aceea datã de romane şi nuvele—de naraţiuni, de ‘ficţiune’. Iar prin câte ceva, eseistica lui dezinvoltã o aminteşte pe aceea a lui Ralea—de o ţinutã latinã şi mai degrabã clasicã, lafontainianã, foarte îngrijit scrisã—şi la antipodul alurii montaigneene descusute. Pe de o parte, e mai poznaş şi enigmatic, în scris, decât Ralea; pe de altã parte, e mai îngrijit şi mai clasic, mai calofil, mai flaubertian. În aprecierea eseisticii lui poznaşe, nu se ţine seama îndeajuns de caracterul hâtru al lui Tournier.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu