Arthur Schopenhauer

Arthur Schopenhauer







Câteva cuvinte, la obiect, despre Arthur Schopenhauer, cel mai original şi exotic filozof german al sc. XIX, cel mai neasemuit, ai cãrui ultimi urmaşi au fost doi autori evrei, Simmel şi Weininger (Simmel luase act de creaţia filozoficã a lui Weininger); deasemeni, cel mai necaracteristic pentru filozofia nemţeascã şi pentru stilul filozofic nemţesc—şi al filozofiei nemţeşti.
Schopenhauer a trãit 72 de ani—întreaga primã jumãtate a sc. XIX, şi câte un deceniu de la sfârşitul sc. XVIII şi a doua jumãtate a sc. XIX. Educaţia lui a fost una reuşitã, cu rezultatele intenţionate, scontate; cultural, Arthur Schopenhauer e cel mai cosmopolit dintre filozofii nemţi. Alãturi de el, ceilalţi par provinciali, şi de o culturã parohialã, neglijabilã. Poliglot, îi plãcea mult literatura, şi cunoştea bine literaturile latinã şi italianã; iubea latina, şi regreta dispariţia ei din câmpul studiilor savante. La 31 de ani, Schopenhauer a publicat ‘Lumea ca voinţã …’; avea 56, respectiv 71 de ani când şi—a republicat tratatul.
Scrierile lui însumeazã, în ordinea importanţei lor filozofice şi literare, un tratat impozant: ‘Lumea ca voinţã şi reprezentare’, ‘Parerga şi paralipomena’ (o culegere de scrieri care—l ilustreazã ca eseist şi moralist), cinci studii mai scurte, şi jurnale, scrisori, etc.. Existenţa i—a oferit rãgazul de a se exprima complet şi de a se explicita.
A încercat sã suprapunã câteva intuiţii filozofice şi metafizice, de naturã kantianã, platonicianã şi hindusã, asiaticã, unor remarci empirice. Probabil cã, în cazul lui, mai degrabã ultimele le explicã pe primele—decât invers. A ilustrat, cu tratatul amplu [reeditat antum şi remaniat], cele cinci tratate mai scurte, şi culegerea de proze, o moralã clasicã a scrisului.
Cartea lui Simmel despre Schopenhauer e singura interpretare scrisã de un schopenhauerian. Restul sunt scrise de curioşi—nu de schopenhauerieni autentici.
Schopenhauer poate servi drept model ca autor—pentru aceastã moralã clasicã a scrisului; ca gânditor—pentru originalitatea şi anvergura reflecţiei lui, şi ca intelectual—pentru ceea ce aş numi probitatea lui culturalã, însuşirea de a stima valoarea acolo unde o gãsea, şi pentru calitatea admiraţiei lui.
Existã la el şi o voinţã deliberatã, conştientã, de degermanizare, corelatã cu imprecaţiile lui împotriva germanicului şi cu admiraţia pentru latini.
Placarea criticismului şi a metafizicii platoniciene şi hinduse pe un set de intuiţii şi de remarci empirice poate pãrea deconcertantã, mai ales cã întâiele sunt explicate prin ultimele.
Existã, bineînţeles, riscul de a gãsi personajul, omul, mai interesant decât autorul—e unul din riscurile biografismului, şi ale atitudinii biografiste. Simmel indica, scriind despre Schopenhauer, tocmai direcţia contrarã—procedând anti—biografist, el califica circumstanţele vieţii lui Schopenhauer, şi chiar pe acelea ale scrierilor lui, drept generalul, aşadar neesenţialul. Viaţa lui Schopenhauer, aprecia Simmel, e tocmai generalul şi necaracteristicul.
De când aveam 23 de ani, Arthur Schopenhauer e, pentru mine, cel mai interesant filozof—deopotrivã ca scriitor şi ca persoanã, ca om. Nu existã vreun altul pe care sã îl admir atât. Un fel de întâietate i—am conferit—o de când aveam 21 de ani; iar dupã aceea, a devenit unul dintre nemţii ‘mei’ —alãturi de Simmel, Klages şi Weininger.
Scrisul acestui admirator al clasicilor se situeazã mereu în regiunea esenţialului.
Ca persoanã, Schopenhauer a fost întotdeauna mai puţin ridicol decât cei care fie l—au ridiculizat, fie erau dispuşi sã—l ridiculizeze.
Îşi regreta nesaţul sexual, însã i se şi deda în mãsura nevoilor; binecuvânta vârsta, pentru a îi fi moderat şi calmat poftele.
Schopenhauer se revendicã de la şase linii culturale: aceea moralistã, aceea mistico—metafizicã, aceea francezã iluministã [filozofii citiţi de tânãrul Beyle, şi bagatelizaţi de Paleologu], şi acelea artisticã şi literarã, religioasã şi ştiinţificã. Existã, pentru el, trei mângâieri—erotismul, muzica şi religia/ mistica. Viaţa ar fi, pentru gândirea lui Schopenhauer, de nesuportat—dacã nu ar gãsi atâtea mângâieri—sexualitatea, muzica şi arta, mistica şi religia. Ceea ce e, pânã la urmã, o concluzie de bun simţ—şi, din nou, de moralist; în Schopenhauer, moralistul [pe linia de la Gracián la La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort † 1794, Rivarol † 1801, Joubert † 1824, înscriindu—i şi pe La Bruyère şi Montesquieu] îl coordoneazã pe metafizicianul kantist, platonician şi hindus/ budist.