Autorii mamei: Minulescu, Teodoreanu, Maugham, Pearl B., Şolohov, Maurois, France, Topârceanu, Creangă, romanul ‘Dan’, ‘Forsyte’, câteva romane nordice. Iar pe alţii mi-i voi aminti.
Evaluarea mamei era cea firească, umană, complexă, nepedantă.
Dispreţuia literatura retorică, însă o aprecia pe cea colocvială.
Mama era persoana cu care doream să discut literatură. Nu am ajuns niciodată să am inteligenţa şi fineţea ei. Avea un simţ aparte pentru sapiditatea literară.

Ceea ce e agreabilul vieţii, şi ceea ce e crez.
La 55 de ani îl citea pe Turgheniev. Era vrednică de iubire infinită.
Cuvintele Alice, Babadag, Odobac. Ceea ce însemna pentru mama serialul turcesc.
Mi-o amintesc citindu-l pe Turgheniev.

Mama a murit în dimineaţa zilei de 4 ianuarie, puţin după ora 7.
Înţelege că fiecare moment e preţios numai cel care trăieşte fiecare moment ca fiind preţios. Nu există o teorie a inefabilului.
Lumina zilei.

Joi, mama îmi gătise ciorbă de vită, sb. prăjise un piept de curcă.
Iar în ajunul morţii, forţa cu care se agăţa: de o haină, de un recipient. Era un om puternic. Dorise să nu zacă. Eu mi-am început anul zăcând; experienţa a fost inutilă.
Deserturile, hainele, prânzurile, povestirile adresate mamei, care era de o inteligenţă infinit superioară mie.
Ochii ei, frumoşi.
Îşi prevestise moartea în urmă cu zece zile.
Mă ştia chinuit (‘decât aşa …’).
Luni am vrut compot de gutui, şuncă prăjită.

Există bunul simţ al ipocriziei, şi bunul simţ al virtuţii.
Abisul de durere şi umilinţă.
A împărţit strugurii şi şunca.
Când am revenit marţi seara, era atât de prietenoasă.
Îi părea rău pentru răcituri, altădată se scuzase pentru oră.
Credinţa ei era în omenie, în afecţiune, în bunul simţ.
Pentru că Dumnezeu o crease nespus de frumoasă. Există o dezlegare de boli. Se comunică numai în iubire. Vroia să mai meargă prin casă.
Mă învăţa să fiu curat. Mama era umanul cel mai diafan. Gesturile nu trebuie amputate.
Mama nu a încetat să creadă în viaţă. Credea cu putere în omenie.

Ce ar fi trebuit să simt, şi n-am simţit.
Prietenoasă. Aerul. Aragazul. Amânarea. Simţirea.
‘Decât aşa …’.

Am găsit o tabletă a lui Pleşu despre Radu Bogdan, salahor conştiincios al ştiinţei artei, şi referinţe despre scrierile lui Pleşu cu privire la Andreescu (‘Melancolia lui Andreescu’, ’Andreescu şi prejudecata imaginaţiei’), Grigorescu, Baba şi crepusculul; Pleşu a prefaţat ‘Însemnările unui artist …’. Mi-ar plăcea să revină la critica de artă, la întâile unelte, cu care, prin care ar fi putut fi criticul inegalabil. Avea meritul, distincţia de a nu-l fi preocupat numai arta, ci şi bibliografia ei. Într-o tabletă mai recentă, Pleşu îl evocă pe Schileru. Sunt schiţe memorialistice de portret moral, creionate succint, pătrunzător, cu simplitate savantă şi cu nonşalanţă generoasă. A publicat şi recenzia bonomă a unui volum al lui Anghelescu. Fadoarea criticii de artă provine din festivismul ei nesărat, afectat, mălăieţ şi artificial, din neverosimilul unei poziţii antiaxiologice, de placiditate festivistă. Anostă e critica festivistă, oraculară.

Marţi ascult, în cântarea romană veche, Prologul Sf. Ioan, Kyrie, Viderunt Omnes Fines Terrae, apoi Laetentur Coeli …, Da Pacem …, In splendoribus sanctorum, Dominus regnavit, Oliva fructifera, monofonică, cantus planus. Face o impresie foarte puternică. Legitimitatea muzicii acesteia e indiscutabilă, de o demnitate mistică inegalabilă, cu puterea afectivă pe care o dă cântarea unei silabe pe mai multe note, o lume muzicală care nu mai există, dar pe care o cred superioară celei care i-a succedat, şi de o sugestie a lăuntrului excepţională, o sugestie de prospeţime, poate şi cu un simţ al efemerităţii.

Am ales unsprezece pictori zişi naivi, din veacuri şi continente diferite, ca să înfăţişez ceva din arta fiecăruia; cinci sunt artiste. Pictura naivă nu se rezumă la universul ruralului şi al sătescului, cu toate că aceasta e predilecţia majoritară; înţelepciunea şi hedonismul acestei arte desfată. Louis Vivin e un pictor al citadinului, arta lui integrează urbanul cotidian.

Katalin Raffaine Hajik, artistă maghiară, semnează scene rurale de o prospeţime îmbietoare.

Ana Maria Dias e o artistă braziliană contemporană care a început cu evocarea copilăriei în Porto Feliz.

Anders Hultman, suedez născut în 1945, e un pictor autodidact.

Autodidacta argentiniană Maria Elena Revuelta, n. 1951, aduce un semiton necaracteristic picturii naive aşa cum ne-am obişnuit cu ea.

Veronica Labat, altă artistă argentiniană, n. 1960, are scene festive încântătoare.

DaLee, portretistul new-yorkez din sec. XIX, e autorul acestui profil gingaş.

Theora Hamblett a pictat imagini de un rafinament pătrunzător.

Walther Schaldemose, danez născut în 1932, crează artă erotică (cu o sugestie de expresionism hazliu): am ales ‘Momentul de pasiune al miresei şi mirelui’.

Antonio Ligabue ar putea aminti de Blake.

Uleiul semnat de Dufy e din 1929.

Unele picturi prezentate sunt lirice, suave, altele sunt menite să amuze, să înveselească. V. E. Maşek, esteticianul avangardist, a publicat o lucrare despre arta naivă. Taxonomic, denumirea picturii naive are o semnificaţie dublă: cea condescendentă, dată unor artişti neinstruiţi, ‘stângaci’, şi cea estetică, rezumând cordialitatea şi vigoarea morală caracteristice. La unii e manieră, procedeu, iar la alţii, spontaneitate. Dacă, de la o vreme, practica acestui stil înseamnă alegerea unui curent, chiar a unor coduri şi convenţii, de unde posibilitatea afectării, a naivităţii jucate, contrafăcute, a artificialităţii, desigur că pentru întâii artişti nu a fost aşa.

Sfântul Chiril nu distingea în Fiu două persoane, două identităţi personale suprapuse, dar distingea net două firi, a căror unire nu se traduce în amalgamare, în contopire; toate trăsăturile evanghelice sunt ale persoanei unice, însă unele îi revin numai uneia din firi, iar altele, celeilalte firi. Persoana se numeşte ‘Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit cu un suflet raţional şi un trup’ (‘Formula de unire …’ afirmă aşadar că trupul primit de la Deipara comporta şi ‘un suflet raţional’). La Aristotel, sufletul raţional e actualitatea omului, principiul prin care el este ceea ce e (adică uman). Sufletul raţional e entelehia intelectului, a gândirii. Această entelehie a fiinţei umane e universală, nu personală. Sufletul raţional e esenţa sau entelehia omului. Scrisoarea Sf. Chiril către Ioan din Antiohia e surprinzător de conciliantă: e propusă o înţelegere pozitivă a Întrupării Logosului, ‘omului desăvârşit’ îi e recunoscut ‘un suflet raţional’; ideea lui rămâne că afirmarea titlului de născătoare a lui Dumnezeu enunţă mai bine, absolut neechivoc, unirea ipostatică, şi e bastionul împotriva adopţionismului. Sfântul Chiril vroia să riposteze împotriva adopţionismului; antinomia poziţiei lui provine din definirea anterioară a identităţii personale divine a Logosului. Sufletul raţional primit de la Maria, desăvârşit unit cu dumnezeirea, nu e necesar să fie mai puţin decât o identitate umană, deoarece persoana divină, Logosul, şi cea umană nu sunt de acelaşi gen. Unirea ipostatică e ‘neamestecată’. Sfânta Fecioară e mărturisită drept mamă a lui Dumnezeu ‘potrivit acestei înţlegeri a acestei uniri neamestecate’, adică ea nu e numai mamă a unui om care e unealta Logosului. ‘Ea l-a născut pe Emanuel după trup.’