Una din semnificaţiile estetice generale ale poeziei lui Mircea Ivănescu, şi ale tipului de avangardism monoton pe care l-a reprezentat, e că poemele nu sunt reportaje, că universul ei inefabil e cu desăvârşire disjuns de contextele biografice în care a fost scrisă; ceea ce e de natură să pasioneze e universalitatea resimţită a unor experienţe şi trăiri.
În interviuri, maliţia lui arogantă (Grigorescu, Ungheanu), obiceiul de a taxa mediocritatea altora, sunt superflue, şi într-adevăr necaritabile. Ceea ce e dat numai ca intenţie sau deziderat al lui Dimov într-un interviu, e dat ca fapt în altul.

Joi seara, legea antilegionari, discutată de Preda (ucenicul lui Ţuţea), Scagnio (cel mai relaxat), fiica lui Vulcănescu, Liviu Rotman, A. Florian, un agramat ‘din partea lui Ogoranu’ (şi susţinător al respectabilităţii politice a lui Sima), psihoticul C. Barbu (denunţătorul plagiatelor, etc.). Pentru drepturile morale ale autorilor de dreapta nu a fost prezent niciun autor semnificativ, ci numai derizoriile lichele care să decredibilizeze o chestiune care intersectează mai multe planuri (politic, cultural). Crainic, Vulcănescu, Gyr nu au nevoie de apărarea pe care le-o pot oferi semidocţii veniţi să îi reprezinte. Drepturile culturii nu le-a apărat nimeni, înafară de Scagnio, care a afirmat unicul lucru valabil: discuţia aparţine societăţii civile, nu tribunalelor. Autorii legionari au apărători nemeritat de incompetenţi. Atacurile aduse de lege unor drepturi elementare au fost aduse târziu în discuţie. Dar nivelul e relevant pentru ignoranţa prevalentă în viaţa românească.
Probabil că absenţa de la aceste dezbateri derizorii a oricărui intelectual rezonabil e justificată. Fiica lui Vulcănescu apreciază că legionarii erau nişte ucigaşi mai miloşi decât comuniştii.
Cei care încuviinţează legea, cred că intelectualii de dreapta au fost ‘responsabili într-o formă sau alta’. Numai că acesta e limbajul eticii, nu al justiţiei, şi al unei etici foarte trunchiate şi părtinitoare. Scagnio a denunţat absurditatea de a atribui dreptului, ceea ce îi poate reveni numai societăţii civile (numai foarte târziu au fost înregistrate, în presă, derogările de la dreptul existent pe care această lege le pretinde). Cei ca Rotman vor o ‘democraţie controlată’, tutelată, aşa cum timişoreanul Neumann e asigura că se întâmplă în Apus, unde disciplina expresiei e foarte strictă. Dar atunci când evreii pozează în apostolic ai civilizaţiei şi echilibrului, foarte puţini români se pricep să fie.
Trăsătura comună a terorismelor de stat ale sc. XX e colectivismul antiparlamentar, antidemocrat. Chiar dictaturile europene de dreapta (Spania, Portugalia) aveau ideologii colectiviste, populiste.
Legionarismul are la bază colectivismul, populismul, xenofobia şi recursul la patimi, prejudecăţi, simplism, ticăloşie, linşaj; nu există greşeli ‘de-a dreapta’, ci ignoranţă, izbucniri psihotice, etc..
Au fost menţionaţi Coposu şi D. Pippidi; Coposu, ca ‘a treia modalitate’, democraţia, democratismul, iar D. Pippidi, ca integritate. Dar Liviu Rotman blama campania de promovare a autorilor de dreapta, în ultimul sfert de secol; eu cred că s-au tipărit, fiindcă s-au cerut, a funcţionat piaţa. Iar cererea a provenit atât din interdicţia anterioară, cât şi din recunoaşterea meritelor acestor autori vitregiţi, cât şi din natura acestor opere: gustul publicului pentru ele nu trebuie manipulat, dirijat, publicul nu trebuie tutelat. Suspectarea de rea credinţă a unui gust public exprimat spontan după ’89 (sau învinuirea absurdă a editorilor, că ar fi intoxicat prin aceste reeditări) sunt idei care nu ar trebui să dicteze alcătuirea de legi. Aceşti autori, odinioară indexaţi, au fost citiţi atât de mult, fiindcă au interesat, iar interesul acesta are motivaţii numeroase şi complexe (interdicţia anterioară, caracterul operelor, etc.); e firesc ca autori ca aceia ale căror nume se vehiculează să intereseze mai mult public, decât Pippidi. Ţuţea poate că nu e de mâna întâi; dar nici publicul nu e, iar gusturile nu trebuie dictate prin lege. A fi fost leninist în anii ’50 nu e mai justificabil decât a fi fost naţionalist în anii ’30 şi ’40; nu trebuie aplicate două seturi de criterii. Ce facem cu autorii care au justificat colectivizarea? Ce facem cu academicianul Popescu? Ce facem cu membrii CC? O trăsătură a legii antilegionari e ipocrizia ei; iar cei ca Florian nu sunt absolviţi de această ipocrizie, prin faptul existenţei unor psihotici ca C. Barbu şi ca admiratorii lui Ogoranu. Cultura nu au încercat s-o distrugă numai legionarii, dar şi urmaşii lor, comuniştii autohtoni. Iar pe români nu i-a scandalizat acţiunea altor români, la putere, împotriva culturii româneşti; de ce i-ar scandaliza acţiunea legionarilor împotriva culturii pretins evreieşti? Djuvara a fost legionar. Terenul, gustul pentru totalitarism se pregăteau încă de atunci. Rotman e dezamăgit că publicul l-a preferat pe Ţuţea lui Lovinescu. Aşa sunt românii. Printre ruşii de azi, probabil că Stalin e mai popular decât Soljeniţîn sau Florenski. Dar aceste lucruri nu pot fi corectate silnic printr-o lege absurdă inspirată de cel care a încercat să-l dezvinovăţească pe propagandistul R. Florian; iar dacă acesta din urmă nici nu era de teapa politrucilor de rând, atunci nici Vulcănescu nu era de teapa legionarilor de rând. Unii legionari s-au ascuns în munţi; dar alţii s-au adaptat, şi încă foarte bine. Nu a existat un interes românesc pentru analiza acestor lucruri, şi nu există nici azi, românii nu se simt nesolidari lăuntric cu istoria lor de până în ’89, ei nu răspund vigilenţei cu vigilenţă, propagandei cu propagandă, ci vor să impună altora aceeaşi inactivitate şi nepăsare, aceeaşi neglijenţă şi torpoare, românismul e ultragiat nu de către evrei şi ‘Wiesel’, ci de propria delăsare şi nepăsare, de propria obişnuinţă a minciunii şi a trăirii într-o lume nereală, adăpostită de critică, respectul public pentru democraţii interbelici e nul, aici Rotman are dreptate întru totul, alegerea nu e între Wiesel şi Ogoranu, ci între Anania şi Coposu, dar românii au naţionalismul păgubos al complexaţilor, al frustraţilor, sunt înveninaţi de conştienţa nedesluşită a propriei ticăloşii, românii au uşurinţa escamotării neconvenabilului, pe care le-au încurajat-o toţi proponenţii alternativelor false, trâmbiţele minciunii, pentru atâţia parlamentarismul păruse depăşit, dar răspunderea ispitirii cu o scorneală le revine, iar această retorică nemăsurată nu era singura alternativă la politicianismul prevalent, remediul, cu spectaculosul său deplorabil, era mai rău decât ceea ce pretinsese să vindece; pe români îi indignează vigilenţa evreilor, nu delăsarea proprie (‘să nu se facă atâtea filme despre Holocaust, în loc să se facă filme multe şi izbutite despre comunism, etc.’).
De ce au avut succes autorii naţionalişti, după ’89? Fiindcă fusereră epuraţi înainte; fiindcă erau mai în măsură să placă publicului, decât cineva ca Pippidi. Şi deoarece terenul fusese pregătit de două decenii de comunism naţionalist. Nu a existat o intoxicare a pieţii cu scrieri legionare, ci a funcţionat legea cererii. Mitul ‘epocii interbelice’ a funcţionat şi el, prin reprezentări confuze, lăutăreşti, unilaterale, în care ‘elita interbelică’ era echivalată cu autorii de dreapta, cu militanţii extremişti, cu toate că aceştia lucraseră ca adversari ai ‘lumii interbelice’, ale cărei întocmiri şi rânduieli le-au subminat în numele câtorva idealuri politice opuse (antiparlamentarism, autohtonism, etc.). Epoca interbelică a fost reprezentată, pentru publicul consumator de literatură naţionalistă, de către adversari ai direcţiei ei. A survenit o altă epurare, o nouă formă de reducţionism, în care reperele principale ale vremii interbelice au fost ignorate, cu aducerea în planul întâi a subversivilor, a celor care făcuseră carieră din negarea temeiurilor lumii interbelice. Imaginea existenţei burgheze bucureştene interbelice idilice a fost girată de adversarii temeiurilor acestei existenţe (distructivitatea paradoxală a intelectualilor interbelici, care s-au întors împotriva condiţiilor politice care le făcuseră posibilă ivirea ca generaţie, a fost observată). Substratul social a fost incultura postrevoluţionară rampantă, ignorarea istoriei (oferită ca explicaţie şi de Liviu Rotman), rezultând în reprezentări confuze, lăutăreşti, absurde, incoerente. Simplismele propagandei legionare nu au putut fi decât tentante, şi la îndemână. Clerul rus şi-a oferit serviciile fanatismului reacţionar antebelic, de la începutul sc. XX; la fel cel sârb, grec, dar şi acelea francez, spaniol, italian, etc.. Ignoranţa, incultura, prejudecăţile, simplismul, incoerenţa fac vulnerabil faţă de propagandă. Naţionalismul a fost gustat, după ’89, din aceleaşi motive subconştiente pentru care militarismul, hitlerismul, agresivitatea, brutalitatea au fost şi ele gustate, mereu. Vehemenţa totalitarismului, real sau utopic, dorit, arată carenţele unei societăţi. Comunismul autohton a avut o formă dată de români; la fel cum acelea rus, bulgar, albanez au primit forme date de popoarele respective, sunt imagini ale ‘neamului’ respectiv, ale incoerenţei şi superficialităţii morale interne, toate aceste lumi au căzut din interior, s-au năruit ca urmare a propriilor disensiuni şi incoerenţe, a expeditivităţii şi amoralismului.
Cineva a observat că majoritatea deţinuţilor politici au fost ţărani care s-au împotrivit colectivizării.
Nivelul cultural al neevreilor invitaţi fiind derizoriu, nu s-a mers prea mult în această direcţie; din nou, n-a existat vreo urmă de simpatie pentru cei ca D. Botta, Stamatu, etc.. Vulcănescu apărea, din evocări, ca un ins complex: era distant, sever ca om al ministerului, dar definit, deopotrivă ca om şi ca intelectual, de afectivitate, de suflet, de largheţe, ceva din farmecul lui transpărea în puţinele mărturii (iar fiica lui a avut dreptate să protesteze împotriva acestei aduceri printre cei din studio); capodopera lui filozofică nici măcar nu a fost menţionată. Nimeni nu părea să conştientizeze că Vulcănescu a fost condamnat ca demnitar al guvernării Antonescu.
Un troglodit care îi tămâia pe ‘luptătorii anticomunişti’, ca şi pe Dobzeu, etc., refuza comunismului titlul de ‘bolşevism’, sub cuvânt că n-a fost nici pe departe aşa de hain, de oribil ca acela sovietic …. Adesea, simpatizanţii legionari joacă, pe urmele lui … Papanace, la ambele capete: lupta anticomunistă [1] şi deculpabilizarea naţional-comunismului (‘Ceauşescu, aşa cum era el …’). Pentru admiratorul lui Ogoranu, comunismul românesc nu merită, totuşi, ocara de … bolşevism.
Luptătorii anticomunişti, câţi or fi fost, se ascundeau, nu organizau răstrnarea statului comunist. Iar admiratorii lor de azi apreciază că nici statul acesta nu trebuie judecat prea sever.
Fenomenele istorice sunt susceptibile de interpretări plauzibile şi coerente, multiple şi divergente.
Ce-i drept, fiica lui Vulcănescu nu şi-a reprimat o scăpărare de ferocitate, despre execuţiile de la Jilava. De partea lui, Rotman părea să accepte o interpretare mai comprehensivă (tragismul istoriei, etc.). Cei care îl eroizează pe Ogoranu, exonerează comunismul românesc de … bolşevism (să nu fim aşa de severi cu comunismul naţional, e totuşi al nostru!). Neuman povestea, pe un ton povăţuitor, scorneli despre cât de sever se aplică legislaţia de acest tip în Apus.
Timişoreanul Neuman debita minciuni despre stricteţea vigilenţei din ţările apusene.
Bârlădeanu, Ornea au fost amintiţi; lipseau Tismăneanu, V. Roman, alţi satrapi.
Un gazetar crede că legionarismul ‘a avut la bază terorismul’. E o absurditate. La baza cui? Trebuie distins între doctrină, strategie, tactică.
Cum poate statul democrat să gestioneze campanile ideologice antidemocrate?
Sub comunism, românii n-au fost persecutaţi nici ca minoritate, nici ca şi clasă.
De ce nu au apărut, într-un sfert de secol, iniţiative juridice, pentru viitor şi trecut, referitoare la comunism? De ce nu a existat zelul vânătorii de comunişti, ‘zelul evreiesc’, vigilenţa retributivă? Din cauza nepăsării. De ce n-a fost ‘judecat’ comunismul? Fiindcă un asemenea lucru, judecarea dictaturii, nu reflectă înclinaţiile poporului; comunismul românesc are o situaţie asemănătoare fascismului. Dictaturile din anii ’40 (legionarii, Antonescu) au pregătit terenul comunismului. Cele trei dictaturi precomuniste (regală, legionară, militară) au şubrezit câtă democraţie exista. Gazetarul legionar Cioran îşi mărturisea veneraţia pentru liderul nazist şi cel bolşevic. Era dispus să accepte aceste regimuri.
Denunţarea bazei teroriste a legionarismului reflectă numai o gândire de ziarist; dar un partid a cărui imnografie exaltă ‘moartea pentru Căpitan’ nu are ca bază creştinismul (decât acela pe care îl putuse vehicula învăţatul xeonofob care, la bătrâneţe, scria că troienii fuseseră … traci, aşa că Roma a fost ctitorită de către un … trac). ‘Baza critică’ a junimismului (blamată de Cioran, Eliade, Noica, în numele unui activism teuton lipsit de orice correspondent autohton …) a fost continuată numai de Ibrăileanu, Lovinescu, Ralea şi câţiva critici literari interbelici. Scornelile autohtonismului nu sunt nocive deoarece sunt dizgraţioase, hâde, informe, ci pentru că sunt false, absurde.
Supratema tuturor acestor rătăciri e ‘şocul modernizării’, sunt riposte la şocul trecerii la modernitate.
În Europa, antisemitismul interbelic nu a apărut din senin; democraţiile vestice moderne au tolerat, au incubat germenii fanatismului, ai discriminării. Există un decalaj important între principiile teoretice ale Constituţiilor, şi substratul sentimentelor populare. Scagnio explica faptul că în Italia a existat puţin antisemitism, fiindcă nu erau mulţi evrei.
Există Sima şi Ogoranu; dar şi Pippidi şi Coposu.
De ce au primit legionarii azil în Apus? Ipocrizia e tocmai faptul de a pretinde că lucrurile sunt tranşabile, judecabile, univoce, la îndemână, neinterpretabile. Fiica lui Vulcănescu s-a referit tocmai la simplismul atitudinilor, la unilateralitate, la îndârjire.
O impresie neplăcută mi-au dat-o scornelile lui V. Neuman, timişoreanul. Acesta amintea stricteţea cu care legile de acest fel sunt aplicate în câteva state europene.
Are şi Florian dreptatea sa? Preda (ucenicul lui Ţuţea) apreciază că nu (din cauza unilateralităţii, a tendenţiozităţii, a inechităţii). Florian spune că o lege similară, împotriva comuniştilor, poate fi propusă. Dar e omul standardului dublu: cel care atribuie responsabilitatea morală (aşadar, cum arăta Scagnio, de competenţa societăţii civile, nu a tribunalelor) corifeilor naţionalismului interbelic şi antonescian, a întreprins o încercare de reabilitare a tatăului său, pe care nu-l consideră ‘coresponsabil moral’ de ticăloşiile dejismului, etc.. Nu îl cred; Preda are dreptate. Există rea credinţă în această lege. Dar răspunderea delăsării o are complicitatea postrevoluţionară a majorităţii româneşti cu totalitarismul naţional-comunist. Nu evreii au zădărnicit pedepsirea drastică a comuniştilor români. Această delăsare e interesată, culpabilă, are motivaţii. E vorba despre ‘români împotriva românilor’, conflictul nici măcar nu a fost unul ‘de clasă’, iar pedepsirea ţăranilor care s-au împotrivit colectivizării/cooperativizării nu şi-a găsit ecoul public.

C. Barbu, filologul, epigon heideggerian în anii ’80, cel căruia Noica i-a făcut elogiul echivoc (de a fi un erudit şi un istoric literar, dar ştim ce gândea Noica despre acest tip de creaţie culturală …, din partea lui Noica nu e un compliment tocmai generos), are ipoteza că Vulcănescu a fost lăsat să moară, iar altruismul atribuit acestuia ar fi o legendă împăciuitoare.

Pe scurt, ‘procesul comunismului’, proscrierea sau epurarea comunismului ar incrimina prea mult din ceea ce sunt românii. Iar nostalgia lor e explicită, şi epidemică. De aceea, dezideratul ca românii să îi emuleze pe evrei ca severitate a vânării vinovaţilor e nerealist. Răul a fost prea cuprinzător (întocmai ca pentru italieni sau germani). Scagnio a afirmat că o inciminare prea severă a fascismului sub toate aspectele lui ar fi fost absurdă, imposibilă, câtă vreme susţinerea populară avusese anvergura ştiută. Comunismul românesc nu va putea fi decupat juridic, din aceleaşi motive. Totalitarismul a fost un fenomen autohton, nu o ‘ocupaţie’. Cazul nu e analog cu al ‘colaboraţioniştilor francezi’ (de care un popor întreg s-a dezis cu atâta rapiditate şi nepăsare sfruntată …). Dejismul nu a fost un regim de ocupaţie. Românii nu au fost ‘colaboraţionişti’, ci agenţi decizionali şi efectori (Dej avea simpatia lui Papanace, prompt în a-şi recunoaşte stirpea morală). ‘Garda merge înainte …’.
Elementele etnopsihologice definite odinioară (maleabilitatea, acomodarea, adaptabilitatea, dar şi violenţa) particularizează, dar şi explică de ce trăsăturile colectivismului românesc nu trebuie să surprindă, pentru că nu contravin celor cunoscute.
Operele lui Sima au fost publicate în franceză; de ce au fost teroriştii oploşiţi şi curtaţi de democraţiile apusene postbelice (a căror subminare o intenţionau, cu nesimţirea caracteristică)?
După război, Sima publica în Franţa (e drept că ulterior s-a oploşit la spanioli). Djuvara, fost legionar, a rămas la iubirea intensă pentru Căpitan (ştiută de la Eliade, Cioran, din imnografie, simpatia estropiaţilor pentru aventurieri), blamându-l pentru declinul pretins pe succesorul acestuia; dar fiica lui Vulcănescu are justificări pentru execuţiile milostive de la Jilava. Ucigaşul Codreanu găsise un teren propice (achitarea lui, în anii ’20); dar autorităţile democratice din anii ’30 s-au prins într-o horă a terorismului, a represaliilor discreţionare.
Poporul român e definit ca maleabil (v. Pleşu, etc.) şi violent, crunt, aşadar de o moralitate aproximativă, schiţată, exterioară. În tableta publicată, Pleşu invocă numai primul atribut; dar există, observată de etnopsihologi, şi violenţa, prezentă mereu în viaţa politică şi publică. În literatură, ea e reprezentată într-o povestire celebră a Păr. Galaction; dar şi la Sadoveanu, şi în întreaga amoralitate sămănătoristă. Substratul naţional caragialesc, substratul de lichelism, i-a supărat pe liberalii ca Lovinescu, pe democraţi (plăcându-le, aparent paradoxal, unor autohtonişti ca Iorga sau Ibrăileanu); dar el evidenţiază artificialitatea demagogiei naţionaliste, a retoricii (şi e relevantă antipatia legionarilor pentru … conservatorul Maiorescu, pentru conservatorismul junimist …). O analiză a antisemitismului românesc ar trebui să meargă de la Alecsandri la A. C. Cuza, Goga, I. Teodoreanu, cuprinzând politică şi cultură, societate şi literatură, ţinând cont de fenomene similare europene şi mondiale, de măsurile antievreieşti din alte state europene, ghettoizările salutate de Iorga, de pogromuri străvechi, de imunda propagandă preoţească, etc.. Predania creştină a făcut din evreu, duşmanul. Nu filioquismul, pentru că antisemitismul nu e mai puţin frecvent la popoarele ortodoxe …. Pe ruşi, nu filioquismul i-a făcut antisemiţi. Poate că a fost firesc, natural ca antisemitismul să îi înrăiască pe unii evrei? Papu atribuia abuzurile din temniţe, ceangăilor şi ţiganilor (nu românilor). Antisemitismul apusean şi răsăritean e un rezultat al transformării timpurii a creştinismului într-o religie.
Antisemitismul e o tară europeană (ba chiar occidentală, ba chiar general-creştină) străveche. Dacă imbecilitatea românească a ultimului sfert de veac e explicabilă prin represiunea comunistă, poate că şi evreii ca A. Florian au nişte circumstanţe istorice pentru purtarea lor. Poate că sute de ani de pogromuri (ca acelea amintite, pentru Anglia, de cineva ca Lamb, despre care de Quincey scria că avea reputaţia unui … antisemit) au lucrat o abrutizare, o înrăire, o întărâtare. Pe români, represiunea nu i-a făcut mai buni …; de ce pe evrei i-ar fi făcut?
În sc. XXI, înfiinţarea Teatrului Baraş e atribuită … generozităţii lui Gyr; dar vremea lui Elvin, Mirodan, Baranga apare, în acest mod, mai puţin absurdă.

NOTE:

[1] Legionarii care s-au ascuns în munţi fugeau de poterele comuniste, nu pregăteau căderea regimului. Erau commando-uri de tip ‘Rambo’, sau cete haiduceşti. Scopul lor nu era ‘eliberarea ţării’, dar supravieţuirea.

Ş. Cioculescu, Manolescu, Georgescu ...

F. Băileşteanu a antologat cele mai izbutite pagini despre Sadoveanu, scrise de criticii români, de la Iorga la Ungheanu, adică din 70 de ani, cu trecerea cuvenită de la volume recenzate, la operă în ansamblu, şi la autor; a doua ediţie a antologiei a apărut în ’77. Scrierile antologate sunt precedate de introduceri, vioi scrise, neconvenţionale, cu observaţii critice (de ex., despre Iorga, cosmopolitismul iniţial al lui Papu, pretenţiile lui Georgescu, Ungheanu), delimitări şi perspectivă axiologică, diagrame ale unor cariere, din perspectiva contribuţiei la înţelegerea operei lui Sadoveanu, la o dată când monografii importante (Paleologu, Marcea) abia urmau să apară, sau erau (prea) recente.
Pentru mine, a fost important să văd în această antologie cum sunt citite, resimţite, receptate opere ale lui Sadoveanu.

Cele două recenzii antologate ale lui Ş. Cioculescu rămân, din fericire, la experienţa estetică a operei. Ş. Cioculescu a avut întotdeauna observaţii remarcabile despre operele lui Sadoveanu (‘Venea o moară …’, ca ‘un nou «Ciocoii vechi şi noi» al generaţiei sale’, în articolul despre romanul românesc la 1933). Băileşteanu schiţează diagrama prezenţei lui Sadoveanu în scrisul lui Ş. Cioculescu, de la articolul despre romanele unui an, la cele cinci recenzii interbelice (’36, ’37, ’39, ’40), şi la prozele postbelice, din ’57, ’58, ’66, etc. (prietenia cu Beldiceanu, memorialistica, etc.).
Regăsim la Ş. Cioculescu tradiţionalismul ştiut al criticii româneşti (‘caracterul nuvelistic’ al ‘micilor romane’; acelaşi lucru despre ‘Paştile blajinilor’: ‘ţine de nuvelă, şi nicidecum de roman’).
Recenzia din ’36, la “Paştile blajinilor’, e un pamflet foarte necruţător, deservit de năravul criticilor de a îi reproşa autorului că nu a scris acea operă pe care poate că ar fi scris-o ei (aici, o ‘comedioară politică’ în locul ‘rapsodiei sămănătoriste’). Ideea epuizării resurselor lui Sadoveanu, existentă la Ş. Cioculescu în ’36, apare şi la O. Papadima.
Aşadar, Ş. Cioculescu simţea că Sadoveanu trebuia să fi scris ‘o delectabilă comedie politică’, fără haiduci, fără ‘regizura romantică’.
Dar recenzia ‘Cazului …’ e mult mai pozitivă: ‘intervenţia povestitorului’, valenţele tragice, impasibilitatea. Aici, Ş. Cioculescu propune tocmai elasticitate în întrebuinţarea ‘normelor romanului’: povestirea sinuoasă şi relaxată aduce ‘naturaleţă şi farmec’.
Ceea ce propune criticul e tot o formă de literatură, care unora le va plăcea mai mult, iar altora mai puţin.

Manolescu şi-a început exegeza în ’70, la 31 de ani, cu lucruri promiţătoare: alternarea ritmului istoriei ‘cu un alt ritm, al eternităţii’, ‘inefabilul lirism’ (al ‘Locului …’) şi simpatia romancierului pentru Lai, în pagini care amintesc mai degrabă de Lovinescu (decât de Călinescu). Al doilea articol, la centenar, e deja foarte tăios: ‘opera lui Sadoveanu e de o mare inegalitate’, şi aduce prejudecata provenită din mimetism şi ambiţie: ‘modernitatea’ (care trebuie găsită; sau, dacă nu, inventată …), testul modernităţii, o mantră.
Ca atare, încă a doua contribuţie, tot din ’70, propune această mantră: ‘modernitatea’.
Au urmat ‘Imaginarul …’ (titlu atât al unui articol din ’70, cât şi al unuia din volumul din ’71), apoi comentariul la două scene din ‘Locul …’, şi eseurile din ’75 şi ’76.
Teoria literalităţii depinde de o dihotomie, a literalului şi literarului, când coexistenţa celor două e mult mai probabilă. Literalul, care nu e o esenţă imuabilă, anistorică, e o adâncire a literarului, fără a-l nega, literalul ca treaptă a literarului, şi ca stilizare (dar Manolescu subînţelege ‘abstracţionism’, pe când poate să existe stilizare care continuă să reprezinte, stilizarea şi reprezentarea nu sunt opuse). Dar termenii cu care operează Manolescu sunt atât de generici, încât prin ei se poate afirma orice. Literalul e găselniţa ‘modernă’ care îi trebuise criticului.
‘Realismul imaginarului’ le poate fi atribuit multor realişti clasici (ca şi multor fantezişti!). Poate să însemne că ‘lucrurile sunt atât de bine şi de convingător imaginate, încât par reale, mimetice’. Dar demonstraţia lui Manolescu depinde tocmai de echivocul acestui jargon, de polisemia lui. Urmând chiar argumentaţia lui Manolescu: e ‘Hanu …’ un model de operă cu o lume inegalabil de bine inventată? E o lucrare naivă, afirmă Manolescu, sumară şi populară. Unde e ‘capacitatea inegalabilă’ de a ‘inventa lumea’ operei?
Fapt e că Manolescu dă ‘imaginaţiei’ un sens implicit, fluctuant, niciodată precizat, echivoc. Îi trebuie sugestia cuvântului.
Atributele distinctive găsite de Manolescu nu par deloc aşa: despre foarte mulţi alţi autori, despre toate operele izbutite, se poate scrie cu aceeaşi îndreptăţire că sunt lumi create. Ceea ce se simte aici e că operele lui Sadoveanu sunt mai mult pretextul unei peroraţii formaliste, cu enunţuri fanteziste, date ca indiscutabile, ca certitudini. Lucrarea despre utopie e o încercare retorică.
‘Rescrierea esenţială’ nu poate, totuşi, primi o însemnătate mai mare decât o are. Rescrierea respectivă chiar e esenţială pentru cele trei opere, dar e discutabil că ar fi tot aşa şi pentru ansamblu. ‘Repetarea în variantă a temelor’ e iarăşi un fenomen artistic foarte frecvent; iar pentru a o remarca, nu era nevoie de stăruinţa asupra faptului că trei opere de maturitate sunt prefigurate de trei opere de tinereţe. Mustrându-şi înaintaşii, Manolescu îşi edifică propria reputaţie.
Manolescu nu a găsit mai multe de trei opere rescrise, de fapt reluate de Sadoveanu; diacronic, nici nu sunt rescrieri, ci operele timpurii apar ca prefigurări. Nu rezultă în niciun mod că ideile literare ale câte unei opere ar fi caracteristice întregii creaţii. Unele descoperiri ale lui Manolescu sunt truisme: ele ţin de natura generală a basmului, natura ‘răsăriteană’ a povestirilor lui Sadoveanu a fost observată adesea de critici, de efectele şi scopul povestirii populare, lucruri ştiute, cunoscute şi enunţate; însă ideea că sugestia sadoveniană ar fi una de atemporalitate e arbitrară, absolut subiectivă (Papu decela contrariul, temporalitatea, fără a arăta dacă e una devoratoare sau de alt tip; însă ideea cea mai rezonabilă e aceea că preocuparea lui Sadoveanu e pentru vechime, pentru arhaic, şi pentru vigoarea acestui substrat, pemntru lucrarea arhaicului, pentru forţa datelor naturale fundamentale). Artificialitatea încercării lui Manolescu de a fi original e exhibată chiar din alegerea ‘Hanului …’, care îi pare o operă … naivă. Manolescu e neconvins de ‘Hanul …’. Criticul are mereu aerul că rectifică sau corectează erorile altor critici; dar îndreptările propuse sunt fie pur verbale, fie de ordinul banalităţilor. Convenţia hanului e motivată de întrunirea povestitorilor, de varietatea reunită, nu de clauzură; Manolescu face caz de imaginea hanului, ca loc deschis sau închis, dar relevanţa observaţiei e nulă, axându-se pe ipoteza ‘trecerii’, a unei comunicări între lumi, a medierii, a ‘balamalei lumilor’, or această ‘dublare a universurilor’, dubletul acesta, trecerea, pasajul nu există la Sadoveanu, sunt numai postulate de Manolescu, cu un gust îndoielnic, şi ar ţine de un registru al fantasticului, ca în ‘La ţigănci’, străin ‘Hanului …’). Hieratismul limbajului ţine de afectare, gust, idealul estetic al autorului; Manolescu recurge la nişte problematizări pedante, cu aerul că nu se lasă înşelat de aparenţe. Dar e ignorată esenţa situaţiei literaturii lui Sadoveanu, care, fiind subtilă, e şi populară, ceea ce contravine naturii criticii româneşti (care e atât tradiţionalistă, apelând la ‘normele romanului’, cât şi inspirată de aceea franceză, aşadar austeră, indiferentă faţă de literatura populară, o critică burghez-elitistă, astringentă). Manolescu bagatelizează operele de până către sfârşitul anilor ’20; dar sunt tocmai acelea care l-au impus (nu doar lansat) pe Sadoveanu, iar dacă, pentru Băileşteanu, întâmpinarea lui Iorga nu e foarte relevantă, rămân, pentru aceleaşi prime două decenii, criticile lui Ibrăileanu, Maiorescu, Lovinescu, ba şi acelea, ocazionate de reeditare, ale lui Ş. Cioculescu. Manolescu atribuie consensului, ‘firii umane’, propria receptivitate. Ideile exprimate anterior de alţi critici nu-l descumpănesc, dar pe ale sale le prezintă ca normative, exprimând consensul, percepţia corectă.
Scriind despre ‘Hanul …’, Manolescu face critică fenomenologică (despre o operă … naivă), artificială (generalizările şi speculaţiile sunt forţate, nu conving, se simte ambiţia de a epata) şi arbitrară. Băileşteanu surprinde acest lucru, scriind că exegezele lui Manolescu sunt mai degrabă despre nişte idei proprii, decât despre operă. E tipul de ingeniozitate sceptică la modă în anii ’70 (în afirmare în anii ’60, inaugurată în anii ’50, şi continuată în anii ’80 şi următorii …). E ‘inventarea operei’, scornirea ei, din dezabuzare şi scepticism. Dar mobilul nu e impresionismul, substituirea unei reverii a operei, ci ambiţia, necesitatea de a născoci ceea ce nu merită sau nu poate fi cunoscut. (Această critică nu crede în realitatea relaţională a operei, în care impresionismul crezuse. Nu crede nici în efortul de obiectivare, ci în asamblarea unor observaţii ingenioase. Aşa avem puhoiul de opere critice care ‘descoperă’ ipoteze apriorice, sau arbitrare, sau insuficient adâncite, o critică oţioasă şi discreţionară.) Literatura altora e pentru Manolescu pretextul sau substratul gestionării propriului succes, şi al scrierii propriei opere, profund indiferente faţă de alte universuri morale. Principiul e decuparea din întreg a câtorva elemente utile, utilizabile, susceptibile de o întrebuinţare ingenioasă şi sofistică. O operă nu merită cunoscută, dar poate fi inventată, regizată conştient. Critica aceasta provine din dezabuzare. Totul e prestidigitaţia, iluzionismul, dibăcia, epatarea.
Studiul lui Manolescu abundă în asemenea generalizări grăbite, expeditive, şubrede. Multe afirmaţii au semitonul artificialităţii, al neconvingătorului, al arbitrarului,
Nu cred că operele lui Sadoveanu pot fi reduse la un set de câteva ideii; gestul ar fi contrar celor pe care le aştept de la critică.
Manolescu a fost de la început un autor de critică epatantă. Judecăţile lui revizioniste sunt colţuroase, tranşante (Rebreanu, Sadoveanu, Odobescu, realismul social postbelic); ca atare, are un autoritarism al gustului, o aroganţă neascunsă, tupeul ambiţiosului.
Papu, Ş. Cioculescu, chiar Ungheanu au observaţii mai bune despre arta lui Sadoveanu, şi care pornesc de la o experienţă afectivă autentică.
Ceea ce scrie Manolescu despre imaginaţie (ca facultate) corespunde imaginarului (ca dimensiune). Criticul nici nu demonstrează că Sadoveanu ar edifica, în ‘Hanul …’, o lume imaginară, sau a imaginatului, dar că există această tendinţă către reprezentarea stilizată. Imaginarul e prin definiţie apanajul criticii fenomenologice, interesată nu atât de opere, cât de fantasma psihismului ideal al creatorului, de ‘eul literar’.
Manolescu descoperă că la hanuri se povesteşte, că Sadoveanu e un povestitor, şi că una din funcţiile povestirii e o senzaţie aparte a timpului, că efectele povestirii nu se reduce la conotaţiile pe care le are de obicei divertismentul, că se intră într-o altă ordine morală; ideea lui Manolescu e că Sadoveanu substituie realului, imaginarul, ‘închiderea’ (hanul), că rezultatul stilizării încetează să mai trimită către o realitate, că nu mai evocă, dar funcţionează autonom, teze ale criticii franceze din vremea respectivă, care falsifică însăşi impresia literaturii sadoveniene. Vechimea, subzistenţa arhaicului în anumite spaţii sunt date ca inaugurare a … atemporalităţii. Dar Sadoveanu se preocupa atât de istorie, cât şi de arhaic, cât şi de interrelaţia insului contemporan cu trecutul (paseismul remarcat de Iorga încă de la debutul scriitorului). Acestea nu pot fi toate reduse la o unică dimensiune, sau axă, ori subsumate unei noţiuni. Există comuniunea cu trecutul, şi (ca atare) despovărarea, imponderabilitatea aduse de comuniunea aceasta, prin mijlocirea povestirii. Sadoveanu se preocupa de ceea ce e arhaic, nu de ce e atemporal. Dimensiunea istorică e aceea înfăţişată şi, uneori, mai ales la început, şi relaţionarea prezentă cu vechimea, ‘aspectul trăit’ al cunoaşterii trecutului, paseismul, cunoaşterea vechiului ca experienţă.
Dar Sadoveanu nu lucrează în nişte coordonate noţionale preexistente consensuale, curente; mai simplu ar fi să arătăm că avea o trăire foarte aparte a relaţiei dintre realitate, imaginaţie şi expresie, o înţelegere desemnată simplist ca neeuropeană. Dar nerealismul artei asiatice nu presupune vreo frondă faţă de realism, un iconoclasm, negarea principiilor artei (nu doar reprezentării) realiste. Sadoveanu credea, probabil, în ‘prerogativele imaginaţiei’, în ‘libertatea autorului’, ca şi înaintaşii lui romantici, dar, la fel ca ei, o făcea mai degrabă într-o nepăsare faţă de exigenţele criticii de catedră, într-o nonşalanţă proprie artistului. Manolescu nu urmează mişcarea reală, dinamica spiritului sadoveanian, cu ceea ce îi putuse fi propriu. Porneşte de la ideile Tel Quel, nu de la romantismul popular şi intuitiv, nonşalant, ce a fost al lui Sadoveanu, care avea ideile lui. Extravaganţa critică e tentantă, dar nu şi necesară, sau obligatorie.
Prin firea sa, Manolescu e un judecător, un expert, de unde intelectualismul forţat, supralicitat, artificial al criticii lui, care e o formă de expertiză intelectuală, nu de altruism.
Manolescu nu convinge de valoarea estetică a literalului. Faptul aminteşte din nou de analizele astringente, bombastice, pedante, afectate ale literaturii avangardiste. Semnificaţia noului semnalat rămâne teoretică, şi ca ocazie a unor glose ingenioase, dar despre eficienţa estetică, despre emoţie nu e nimic de afirmat. Admiraţia lui Manolescu pentru ‘literal’ rămâne verbală, declarativă, nu îi inspiră nicio analiză. Manolescu născoceşte un Sadoveanu care îi seamănă lui Robbe-Grillet; însă bucuria literară e escamotată, sau eludată. Astringenţa şi pedanteria sunt mărcile acestui tip de critică bombastică şi neumană, intelectualistă.
Manolescu postulează un Sadoveanu al ‘discontinuităţii ontologice’, al denivelării, ca Eliade; însă unitatea lumii pare să îi fi fost mai prezentă romancierului (chiar dat fiind că această unitate e gradată).

Trierea valorică a exegezei sadoveniene se face rapid, chiar după limbajul criticilor; interesul lor pentru arta literară lipseşte adesea, pentru acele beneficii ale criticii care îşi cunoaşte posibilităţile, iar banalitatea crasă, convenţionalitatea cea mai anostă, mediocritatea alcătuiesc capitalul exegetic al lui Georgescu, rămas la epitete şcolăreşti şi comparaţii absurde, arbitrare. Georgescu, mediocru şi banal în gândire şi simţire, dar bombastic în limbaj, . Unele remarci arată o lipsă de intuiţie descurajantă. Comparaţiile lui Georgescu, jubilatorii şi călinesciene în intenţie, sunt absurde, gratuite şi neconvingătoare în fapt. Georgescu analizează ca Trăsnea. Simplismul şi artificialitatea sunt stridente. Eseul lui Georgescu e de un proletcultism mohorât, accentuând prezenţa antagonismului claselor în Bizanţ, justificând sau scuzând astfel alegerea lui Sadoveanu de a scrie o operă despre Bizanţul de la 787; rezultă o analiză politizată, meschină, militantă şi tezistă.
Băileşteanu penalizează ironic pretenţiile lui Georgescu, orgoliul unicităţii, ca şi ambiţiile călinesciene, precizând că ‘Georgescu a fost (…) un necesar Ibrăileanu al anilor ’55-‘70’.
Georgescu amintea despre maşinaţiile Sinoadelor bisericeşti; cele ale congreselor Partidului rămân nestigmatizate. Articolul lui Georgescu se referă la antagonismul de clasă în ‘Creanga …’.

Volumul al doilea al ‘Antologiei «Enigma»’ are câteva giuvaieruri: Chandler, Seicho Matsumoto, Balzac, Iles, Vickers, Doyle ….

Povestirea psihologică a lui Francis Iles e foarte izbutită, Cayley încercat de regretul de a fi ucis-o pe aceea care îl înspăimânta şi enerva, schimbările bruşte, surescitarea.

Grande-Bretèche e numele ‘micii feude’ din apropiere de Vendôme, o casă părăsită, cu ‘secretul ei, un gând necunoscut’, ‘un capriciu’, ‘monumentul durerii’, pecetluit de frigul ‘ca mâna comandorului’. Naratorul devine amantul slujnicei de la han, pentru a afla taina dramei celor trei decese. Dar nu trebuie rămas numai la deznodământul intrigii; există francheţea modalităţii în care e obţinută mărturisirea slujnicei, şi împietrirea contesei, care având de ales, preferă minciuna şi crima, scandalului şi dezonoarei. Spaniolul ascuns putuse fi salvat, dar cu un preţ. Contesa e aceea care îl sacrifică; artistic şi ca psihologie, povestirea e mult mai bună decât aceea, vag înrudită prin subiect, a lui Poe. Acest Balzac a fost, mai târziu, escamotat de teoreticienii realismului, şi de prejudecata respectabilităţii literare. Însă e acela pe care l-au continuat Barbey şi M. Caragiale. Cine nu simte adevărul descrierii cu care începe povestirea demonstrează un gust mediocru.
Atât descrierea iniţială, cât şi rândurile despre gustarea tainei sunt foarte autentice.
La Vendôme ‘moravurile sunt încorsetate de o modestie vrednică de toată lauda, care, poate, este la originea unei fericiri adevărate’.
Melancolia naratorului are o tonalitate rousseauistă, ca o desfătare de care se poate dispune, la îndemână, nu ca o povară ori o stihie, e încântarea pe care o aflau unii romantici în trăirea unor asemenea impresii. E o povestire gotică, despre melancolie, deprimare, reverie, resortul misterului.
Modalitatea utilizată de narator pentru a afla adevărul e sexualitatea. Ca şi la Verne, nu există deducţii, ci mărturisire.

Lectura unei povestiri îmi aminteşte de Bloy, Ibrăileanu.
Când scrii despre literatură, referă-te la o pagină, nu la un autor.

Câteva nume îmi erau necunoscute: Cami, Segre, Şeinin.

Citesc despre Musil: Farbkreisel-ul, Stumpf, Meinong, soţia evreică şi convertirea ambilor la protestantism, culegerea publicată la 44 de ani (când deja publicase un roman, o primă culegere şi o piesă).

King a scris absurdităţi despre TV, şi în general lucruri de un simplism şi un convenţionalism, de un mimetism demoralizante, luând de bune poncifele despre ‘critica socială’, ‘filmele nereuşite’, TV. A publicat aceste aiureli crezându-se lucid, avangardist, sunt banalităţi, lucruri lipsite de orice subtilitate.

Vin. seara mai aveam 14 ţigări de dum..

Dna. Şora, despre autohtonismul lui Noica, în anii ’80. ‘Amantlâcurile’ (Pleşu, Manolescu, Rădulescu cel amintit cu evlavie de muzicologul evreu …). Nomenclatura culturală. Disensiunile acestea erau interne, lupte între clici, opuneau orientări divergente intrapartinice. Bătrânii erau corectaţi, mustraţi, dar nu epuraţi.

‘Artă şi imagine’ (patru eseuri), ’39 & prefaţa ‘Operelor italiene’ & eseul despre realism, în ’74 & monografii (călătoriile, genul liric, ‘Ianus’, Eminescu, barocul, romantismul, ‘Apollo’, perspectiva, Dante, Bruno) şi culegeri (’36, ’39, ’43, ’67, ’73, ’74, ’77, ’82, ’83, ’86, ’89, ’90, ‘94).

Plauzibilul unor idei depinde de context, de vreme; impresia pe care au produs-o bătrânii autohtonişti în anii ’80, semitonul artificial.

Ironia (boala soţiei, cititul, numărul de pisici, ruloul manuscris). Are exclusivismele militantismului estetic. Are uşurinţa, din obişnuinţă, a dispreţului. Boala soţiei, cititul ca şarade, cifruri.

Tipul de existenţă al criticii, dinamica acesteia, în raport cu tipul de existenţă al literaturii. Critica reflectă viaţa minţii, nu funcţionarea vreunui algoritm.

Înrudirea răutăţii cu demenţa, fiindcă deteriorarea mintală accentuează răutatea, ranchiuna. Demenţa înrăieşte. Ea oferă caricaturi şi justificări, raţionalitatea falsă a nepăsării, etc.. Cultivarea răutăţii corupe mintea, distruge inteligenţa. Eficienţa răutăţii e paradoxală, deoarece e condiţionată de ruperea de realitate. E o minte sub obrocul ranchiunei, aservită încrâncenării, întărâtării. Răutatea poate fi sinceră, dar nu e cinstită.

Cei a căror artă e o formă de spiritualitate; semnificaţia artei nu e gratuitatea, ca în simplismele teoreticienilor.

Amestecul de mărginire, prostie/submediocritate, nepăsare, ipocrizie şi răutate.

Simianul, excedat de avansurile tinerelor. Erotismul legendar al pocitaniei.

Dezinteresul ‘sublim’, nepăsarea, neglijenţa, cârpăceala, haosul date ca virtuţi.

O formă de a se bucura de viaţă.

Sb., 138 & mii, şi [ţigări & nectar, budincă, ].
Vin., 42 & 35 & 20 & 270 & & , şi trei bonuri [mâncare, cafele & pastile & roşii & bilete & prânz & ţigări, dim.].
Joi, 85 & 30 & [cină & cafele & ţigări].
Dum., 100 & 51 & 150 mii, şi un bon [ziarul & cremwurşti, cafele, cola & ţigări].
[Din leafă, vin., 367 mii; azi, 301 mii, sb.: .]

Există oameni cărora e nevoie să le fie reamintit relativul; există oameni cărora e nevoie să fie reamintit absolutul.
Dacă unora trebuie să le aminteşti că există ceva absolut, altora trebuie să le dezvălui că nu tot ceea ce există e absolut, e ideal.

Oamenii sunt interesaţi să speculeze lipsa de limpezime a situaţiilor, le convine clarobscurul moral, şi iau parte la neconcludenţa generală a existenţei. E o complicitate vinovată cu turbiditatea situaţiilor, cu acele jumătăţi de măsură, cu nerostitul, cu implicitul, cu ‘de la sine înţelesul’ speculabil, ‘interpretabil’. (Se poate să fii ca ei toţi, dar se poate şi să nu fii, şi nu prin decizie, dar congenital.)

Pentru unii, simţul terestru trebuie corectat prin ideal, prin absolut; pentru alţii, totul trebuie relativizat, şubrezit. Sunt nevoi distincte.

Tipurile de cinema corespund modalităţii epice, nu subiectului, care poate fi narat în modalităţi diferite (ca dramă, acţiune, etc.).

Manolescu nu e un critic mare, mai mult decât e Liiceanu un filozof mare, sau Pleşu un eseist mare, sau Bălăiţă un romancier mare ….
Într-un interviu, se vede că Manolescu simte nevoia să îl amintească pe … Ţoiu, nu pe Ţopa; literatura pe care o înţelege aceasta e: Bălăiţă, Ţoiu şi … optzeciştii (referitor la care îi pare plauzibilă estimarea existenţei unui detaşament de autori realizaţi). Motorul lui Manolescu e tupeul.
Chiar despre ‘Groapa’, meritul ei îi apare ca fiind absenţa elementelor conjuncturale, a proletcultismului.

Consensul criticii are o semnificaţie statistică, şi una obiectivă prin aceea că mărturiseşte nivelul sensibilităţii literare obişnuite. Ceea ce simt oamenii obişnuiţi nu e ‘adevărat’ în sensul în care măsurătorile ştiinţei sunt adevărate. Nu există vreun etalon, standardul, idealul percepţiei (iar dacă se încearcă determinarea acestuia prin consens, se ignoră natura vieţii psihice individuale); de altfel, atât impreciziile cât şi antinomiile sunt imediat evidente. Cineva nega chiar dreptul criticii de a fi expresia unei sensibilităţi artistice ‘nereprezentative’ (asta, ignorând faptul că, dacă obiectul preocupării e acelaşi, valenţele sunt întotdeauna diferite …). Cu alte cuvinte, critica literară ar trebui să ajute publicul majoritar, lăsându-l, totodată, la nivelul său, nedepăşind ceea ce corespunde plauzibilului obştesc. Pe de altă parte, criticii vorbesc despre casta lor ca şi cum provenienţa acesteia ar fi una ideală. Ca şi cum cariera criticului ar fi girată de merite şi însuşiri neunivoce, standardizabile. Ca şi cum idealul ar fi real, iar motivaţiile, dispoziţia, etc., ale criticilor reali, ideale. Se ignoră mereu ‘al treilea termen’, grupele de sensibilităţi, existenţa de tipuri estetice distincte, coexistente. (Din câţi îl citează pe B., câţi simt, în mod cinstit, întocmai ca el, despre fiecare din operele pe care le-a prezentat?) Într-o activitate al cărei mobil e dominarea, consensul e o armă utilă, o unealtă: invocat când serveşte, desconsiderat când contravine ideilor proprii. De ex., Manolescu declară că el contrazice canonul literar consacrat, admis, dar recurge întotdeauna la tertipul denunţat de Ciocârlie: înfăţişarea idiosincraziilor individuale drept ‘percepţii universale’, indiscutabile.

Sâmbătă seara, ‘The Stacked Deck’, ‘The House Always Wins’, ‘The Squeeze’, episoade din ’53, ’55, ’56, cu Dick Powell; cu dispoziţia cuvenită, luat drept ceea ce e, serialul înseamnă divertisment, unele scenarii sunt mai reuşite, iar altele, mai banale.
Fiecare scenariu povesteşte o întâmplare referitoare la o sală de jocuri de noroc (un şantajist vrea să folosească jocul pentru a primi o sumă extorcată, nişte gangsteri plănuiesc să jefuiască localul, iar o fostă iubită a patronului le divulgă intenţia, fiul unui procuror pierde la joc sume mari, iar un gangster pune mâna pe cecul emis, pentru a-l şantaja pe tatăl nechibzuitului tânăr …). Protagonistul e Dante, proprietarul sălii, ale cărui resurse, în lupta cu interlopii, sunt inteligenţa şi nişte angajaţi de nădejde (un bogătaş scăpătat, un fost spărgător de seifuri …). Când scenaristul e cineva ca Edwards (autorul unui episod mai timpuriu), evenimentele sunt amuzante; altminteri, serialul livrează o imagine, aceea a protagonistului, pe care ni se cere să îl credem iscusit, etc.. Powell juca ceea ce primea. Cu vremea, severitatea ameninţărilor la care recurg gangsterii devine tot mai implauzibilă. În general, atuul gangsterilor care vin în localul lui Dante e arma, cu care îl ameninţă. Însuşirile patronului sunt lealitatea, generozitatea, altruismul.
Angajaţii lui Dick Powell sunt Toomey şi Mowbray. Fiecare episod are câţiva tropi: o femeie irezistibilă, dialogurile hazlii cu angajaţii de nădejde, recursul la poliţie, care îl şi ajută, dar îl şi penalizează pe Dante, ameninţarea cu arma. Tipurile feminine sunt o starletă şantajată cu o fotografie compromiţătoare (făcută în vremuri de indigenţă), o aventurieră iubită cândva de Dante, şi ajunsă membră a unei bande de gangsteri, fiica unui procuror (şi soră a unui jucător descreierat). În episoadele mai noi, femeile sunt tipuri mai rurale, mai neaoşe.
‘The Stacked Deck’ e o poveste de şantaj, Dante, patronul unui local de jocuri de noroc, are altruismul de a salva viaţa unui angajat şi liniştea unei vedete şantajabile.
‘The House Always Wins’, cu Jean Willes, Tristram Coffin, Alex Frazer (scoţianul), are o intrigă vioaie; e tot un scenariu simplu, nu prea inventiv.
Un episod mai timpuriu, ‘The Squeeze’, scris de Edwards şi regizat de Aldrich, e şi cel mai izbutit.