Una din semnificaţiile estetice generale ale poeziei lui Mircea Ivănescu, şi ale tipului de avangardism monoton pe care l-a reprezentat, e că poemele nu sunt reportaje, că universul ei inefabil e cu desăvârşire disjuns de contextele biografice în care a fost scrisă; ceea ce e de natură să pasioneze e universalitatea resimţită a unor experienţe şi trăiri.
În interviuri, maliţia lui arogantă (Grigorescu, Ungheanu), obiceiul de a taxa mediocritatea altora, sunt superflue, şi într-adevăr necaritabile. Ceea ce e dat numai ca intenţie sau deziderat al lui Dimov într-un interviu, e dat ca fapt în altul.