Însemnare despre credinţã, metodişti, Newman şi Bouyer

Prudentul Bouyer,

ale cãrui pagini despre Newman le citesc, şi gãsesc lucrurile acestea foarte morbide, respingãtoare, sepulcrale, instigãri la credulitate şi superstiţie, aratã cã metodiştii denumesc credinţã convingerea, certitudinea de a fi fost rãscumpãrat, certitudinea afectivã. Din studiul despre N. aflu cã metodiştii s—au despãrţit de Bis. anglicanã, sunt o sectã.
Eu am început prin a—l plãcea pe Newman chiar înainte de a—l fi citit—fiindcã îl recomandau Ratzinger şi, mai ales, benedictinul Jaki. Dar când am regãsit, la principalul modernist englez, ceea ce citisem, acum vreo şapte ani, la un oratorian, despre reticenţa inspiratã de Newman ca om, am realizat în ce mãsurã asta concorda cu propria mea trãire—şi li se potriveşte, poate în mãsuri diferite, tuturor autorilor interbelici, ca Guardini şi Adam, aşa de prizaţi de conservatori …. Existã şi o pietate preoţeascã cãlâie, etc.. Pe scurt, existã dintre cei care cred cã omul Newman e interesant şi suscitã analiza, şi alţii care—l gãsesc mohorât, fundamental lipsit de interes, şi chiar neplãcut (paradoxul sfântului posomorât, clericul necanonizabil); dincolo de idei, discuţia despre Newman va fi întotdeauna, probabil, despre om. Caracterul de morbiditate al atmosferei newmaniene e dat şi de deplorarea trecerii la adolescenţã, sexualizarea e perceputã, trãitã ca pãtarea, ca destrãmarea, dezintegrarea, zdrumicarea. Altfel, studiul e scris cu netãgãduibilã fineţe şi pãtrundere.
Bouyer e, probabil, unul dintre aceia interesanţi şi respectabili ca autori—cine vrea sã afle mai multe despre Lovejoy sau Şklovski? Existã destui care justificã şi suscitã interesul numai ca autori, numai pentru ceea ce au scris, nu ca figuri, etc.. Sunt autori de scrieri utile.

[Fizionomia lui Bouyer, chip de cutrã, în concordanţã cu limbajul onctuos, îmi inspirã neîncredere; are aerul acela monden şi alunecos—parşiv al preoţilor carierişti şi orgolioşi.]

A fost un an caracterizat, probabil, de torpoare—ca atâţia alţii …. Abisul intenţiilor s—a adâncit. Anul acesta am citit douãsprezece cãrţi [1] şi o plachetã (de psihologie), şi am citit mult din alte patru cãrţi (o lucrare de psihanalizã, policierul scandinav, ‘Avatarul’, un vol. al ‘Halimalei’).
Când întâlnim cititori nemulţumiţi de ceea ce scriu Nabokov, Roth (americanul), Bellow, e bine sã ne amintim cã existã, vai, şi din cei care citesc cu nesaţ ceea ce publicã C. K. Kelly Martin, McCafferty, Zhang (ca sã citez lecturile Lenorei Appelhans—distopii [2], thrilleruri).


NOTE:

[1] Policierul scandinav, KI, romanul SF, cehul, mexicanii, Robbe—Grillet, RK, danezul, spaniolul, australianul, VN—aşadar, zece romane citite (şi mult din altele douã), o dramã, un vol. de memorialisticã, o culegere de basme.
[2] Lenore Appelhans numeşte ‘ucronia’, ‘trecut distopic’.

Verne al lui Tournier e deasemeni o fantasmã, ingenios plãsmuitã, o reverie literarã, ceva fantasmatic. Investirea e una strict fantasmaticã.
Şi nu puţini sunt cei care ar schimba o remarcã imparţialã, pe o butadã scânteietoare! Inclusiv criticii preferã, adesea cel puţin, sã epateze—chiar sã şocheze—decât sã convingã raţional; iar Tournier nu e omul care sã—şi refuze vreo generalizare, vreo apreciere sumarã! Dacã poate sã bagatelizeze, o va şi face, negreşit. Nu va rata ocazia. (Dar nu e cazul în privinţa lui Verne—pe care—l gustã mult.)

Mişcarea nu exclude legitãţile, tiparele dinamice; mişcarea nu înseamnã nici libertate absolutã, necondiţionatã, dacã o afirmãm despre entitatea psihicã, nici aleatoriul, dacã o afirmãm despre entitatea fizicã. Dinamica nu contravine legitãţii. Perisabilã şi desuetã e, în noţiunea clasicã a substanţei, imobilitatea, înţeleasã ca atribut al identitãţii. Dar înţeleasã ca identitate, substanţa dinamicã îşi pãstreazã actualitatea certã, şi nu se dizolvã, nu se pulverizeazã într—o multitudine de relaţii—nu se disperseazã, rãmâne temeiul identitãţii. Numai cã aceastã identitate, aşa cum au ajuns s—o înţeleagã modernii, înseamnã legitãţi, tipare dinamice, relaţionarea nedizolvând identitatea, ci fiind formã a acestei identitãţi. Trebuie spus cã, aici, fizica, noua fizicã, a ajutat mai mult decât teologia, a croit un drum. Primatul, taxat drept nefast de cãtre unii, al substanţei, ţine nu de ontologie sau de fizicã, ci de logicã, e de naturã logicã; se poate argumenta cã substanţa e o înţelegere incompletã a existenţei, dar nu cã e una greşitã. Cel mult, trunchiatã. Nimic nu subzistã fãrã a fi în relaţie—nu existã substanţã fãrã relaţie—dar asta nu demonstreazã cã relaţia ar fi ‘mai adevãratã’, ar ţine de un strat mai adânc al realitãţii. Relaţie şi substanţã se presupun mutual. Chiar în logica, operaţia, mişcarea, relaţia, e mereu relaţie între ceva şi ceva, între entitãţi prezumate.
La nivelul substanţei psihice, existã nemijlocit—incomunicabilul, chiar existenţa psihicã e neepuizatã de relaţie, de categoria relaţiei. Bachelard are dreptate, în sensul cã lucrul nu e ‘mai real’ decât mişcarea; substanţa, înţeleasã ca entitate imobilã, e o ficţiune. Substanţa înţeleasã de moderni fiind una mobilã, dinamicã; dar intuiţia unui substrat al transformãrilor e necesarã; existã, într—o entitate, ceva distinct de transformãrile ei, un principiu de identitate. Cum poate fi gânditã identitatea în termenii transformãrii? Bachelard vorbea despre ontologia relaţiilor.
Dincolo de inconvenientele, echivocul şi arbitrarul oricãrei terminologii, de limitãrile şi polisemia ei, sintaxa ontologiei trebuia sã reformuleze substanţa, renunţând la noţiunea de imobilitate, de imuabilitate fixã, şi gândind—o în termenii transformãrii—dar tot ca legitate, nu ca ceva nedeterminat. Relaţiile urmeazã tipare, cunosc legitãţi, au limitãri, nefiind creativitatea purã, libertatea infinitã din visele unor personalişti. Relaţia trebuie înţeleasã în termenii legitãţii, care o precede şi o predeterminã strict, şi nu prin ceaţa sentimentalitãţii. Relaţia urmeazã norme precizabile, determinabile.
Dinamicul, transformarea, mişcarea sunt categorii ale existenţei create, ale existenţei lumeşti; atribuirea lor, în ipoteza teistã, substanţei dumnezeieşti, e mai degrabã ilogicã. Chiar caracterizând fiinţa creatã şi finitã, nu se vede de ce ar trebui sã o caracterizeze şi pe Aceea veşnicã. Umanul, a înţeles teologia, e o societate; asta nu înseamnã cã şi divinul e una.
În ordinea creatã, dinamicul poate sã însemne la fel de bine şi legitate, nu numai libertate; legitatea e şi ea dinamicã, în sensul cã descrie o mişcare, caracterizeazã o secvenţã de schimbãri.

Nu numai esteticul, ci chiar estetica, disciplinã ca atare, e tematizatã de Caillois.

Îmi place puţinul de Dargis citit.

Într—un interviu din ’83, şi interesant, al lui Tournier, gãsesc o referinţã pozitivã la cartea lui repudiatã, de care avea sã se dezicã—‘Zborul …’.
E cu adevãrat aceasta o reluare conştientã a romantismului, o reasumare a artei romantice, ca la Brion şi, poate, chiar Gracq?

Din când în când, ca azi (vin.), pescuiesc interviuri ale celor mai interesanţi scriitori francezi contemporani—liga Tournier—Fernandez—Pividal, etc.. Stilul, claviatura, ‘obiectul verbal’—nu şi afectarea.

Romane, metabolismul minţii, baptistul, nevoia, evreul interb., aferarea.

Tournier despre Verne, London, Gide, Valéry, Hugo, Zola, Balzac. Calofilia, cizelarea, latura artizanalã& extrovertirea.

Domolirea, atenuarea—la 4 z. (luni)—la 8 z. (vin.)—la 15 z.—la 16 z. (sb.). La 22 z..

Vlaga& gestul& originalitatea nedezminţitã& concizia. Rabatul.

H. numeşte perifrasticul, sinuozitate.

Concizia& imparţialitatea. Eseiştii autohtonii& MT. Impersonalitatea.

Concizia& impersonalitatea. Eseiştii autohtoni& MT. gestul lovinescian. CDC. Jurnale. Tonul. Eseuri.

Din joia fustei—salata, vremea—15 nov..

Romanciera. Concizia& pag.. Victorianul. Stângistul francez. GF, ed.. Nuvele, H.. Recititul ….

Sb., de la 10 ¾ seara—al doilea rând de cappuccino.

Gândire organicã vs. falsa, nesincera neutralitate a inhibãrii, pretinsa neutralitate a crispãrii.

Hornby. ‘Lujin’.

Existã legitãţi, legitãţi decelabile, care nu sunt abstracţii. Existã tipare de funcţionare, legitãţi.

Oamenii înşişi sunt organisme, nu psihisme, nu suflete întrupate, descinse.

Franceza ştiutã, eroarea flagrantã, manualul, ‘Oblomov’, a doua cinã de mi., delãsarea, apatia.

Hornby.

Azi, ‘Nescafé Mochaccino’; ieri, ‘Cappuccino creamy La Festa’.

Supãrarea, etc., ţin de biologic, nu de moral, în sensul cã rãmân legitime, fireşti, chiar când ceea ce le declanşeazã nu e redevabil moralei; comportamentul bolnavului, al debilului, supãrã, înfurie, exaspereazã, chiar când nu e vorba despre responsabilitate. Psihoticul nu poartã rãspunderea, e degrevat—dar purtãrile lui supãrã în mod legitim—fiindcã referinţa realã a acestei interacţii e alta decât aceea eticã, a rãspunderii, culpei, etc.—e biologicã, iar respingerea deranjantului ia o astfel de formã afectivã, de reprobare, cu toate cã rezultatul n—ar putea fi acela vrut. Supãrarea n—are cum îl îndrepta pe psihotic—dar rãmâne o reacţie legitimã.
Supãrarea e reacţia unui organism, nu a unui psihism întrupat, a unui suflet pogorât, etc.. Morala religioasã e morala iluziilor.