E. Jurist şi L. Petrescu, ‘Uzina submarină în primejdie’

Cu aşa ceva se amuzau amatorii români de anticipaţie, acum 60 de ani.
Mult din anticipaţia noastră proletcultistă a fost băşcălie condescendentă şi parodică (credulitatea publicului vremii nu trebuie subestimată), iar ‘Uzina submarină în primejdie’ nu e o excepţie, autorii erau mai ales persoane care aveau ocazia să publice, nu foarte convinşi de meritul genului (aşa cum, un sfert de veac după aceea, anticipaţia ve deveni pretextul unor ambiţii literare de altă natură); E. Jurist practica satira antiamericană cu acelaşi nesaţ ca şi Fărcăşan, iar reversul de admiraţie imensă e uşor de ghicit (tipologia e cea a lui Crohmălniceanu, Vitner, Cosaşu, convertiţi în esteţi). Ca şi alte povestiri de anticipaţie ale vremii, ‘Uzina submarină în primejdie’ e o naraţiune episodică, intriga avansează prin suplimentarea accesoriilor obişnuite (arheologia, avansul tehnicii, spionajul capitalist) şi un prisos de personaje, o secvenţă de premise narative şi situaţii misterioase: spionul şi ceasornicarul, concediul unui securist, oceanograful din tren, oraşul submarin, consfătuirea securiştilor (care au obişnuitele nume neaoşe, ca şi cei din uzină), piraţii din Leonia (‘cargobotul Zariafe, pe al cărui catarg flutura pavilionul verde cu cap de leu’), biroul din Leonia al lui Sam McColman, exportator de cafea: satiră ideologică estetizantă; E. Jurist şi L. Petrescu nu se preocupau de posibilităţile genului, poezia futuristă posibilă a uzinei submarine e cu totul neglijată. Dealtfel, aspectul utopic e foarte convenţional, intriga e cea a Războiului rece.
Ofiţerii nazişti refugiaţi în Leonia le-au servit monopoliştilor de acolo taina grotei. (Rămâne ca impostorul să fi fost Dick, omul de la ceasornicar, iar Călinescu şi brazilianul să fi lucrat pentru monopolistul rival.)
Sam McColman urmăreşte deţinerea monopolului exploatării şi comerţului cu euxilon.
Teodoriu, care pregătea ‘un studiu despre istoria sciţilor’, moare otrăvit. Fiica lui e abordată de Vertea, ‘aspirantul’; episodul satirizează nesimţirea agentului, însă o şi legitimează. (Tânăra va fi recompensată prin aceea că va scrie o lucrare despre grota descoperită.)
Ziaristul temerar are mai curând trăsăturile unui securist, decât pe ale unui spion.
Numele lichelelor, otrepe în solda spionajului capitalist, sunt: Călinescu, ‘Godard’ (de fapt, un impostor, însă efectul e cel scontat); Călinescu mânuieşte un pistol electronic, iar cel care pretinde că ar fi Godard, unul ultrasonic.
După o intervenţie de neurochirurgie burlescă, pacientul e imediat conştient.
Pentru adulţi, există umorul hâtru: ‘Fordul rablagit’, deraierea atribuită unei scânduri, dar şi tupeul ziaristului convins că ineditele arheologului răposat i se cuvin, Nina Roşculeţ, ‘împărăţia absolută a hidrogenului sulfurat’, chiar exploatarea în numele poftei de înavuţire e sfruntat denunţată. La formarea euxilonului a contribuit ‘acţiunea hidrogenului sulfurat’. Absurditatea nu e inocentă, însă nici autocritică, ci sfruntată.
Un oraş submarin, cu laboratoare, uzine şi galerii de extracţie, la o mie de metri adâncime.

Quine, Russell, Toulmin, Born, Boscovici, Carnap.

Afganul despre formă simbolică, mit, erudiţie (motivul pentru care sunt analizaţi autorii vitregiţi e acela că istoricului îi plăceau): obiecţiile lui Trăsnea, ale lui Homais, simplismul, meschinăria, mintea de plebeu. Însă dezamăgitoare e tocmai previzibilitatea: nu referitor la filozofie, ci la înclinaţie. Inutilitatea faptului de a scrie despre filozofie pentru a îţi exhiba obtuzitatea, pentru a declara că nu-ţi place. Competenţa e explicată, obtuz, prin profesorii cu care a învăţat cineva.
Ce ştie afganul despre ‘tinerii hegelieni’ sau teologia sec. XVII? Apatia lui intelectuală e masivă.
Isteţimea aceasta de inginer, corelată cu dezinteresul faţă de atâta din ceea ce e subtil, a existat mereu. Posibilităţile de publicare contemporane dau altă prezenţă diferitelor tipuri. Mulţi gândeau aşa, însă nu îşi publicau ideile. Ceea ce s-a câştigat e nu progresul intelectualităţii, ci materialul sociologiei cunoaşterii.
Versurile imbecile ale lui Auden despre … Voltaire la Ferney.

Nume care ‘nu sunt finlandeze deloc’, dar … ‘de inspiraţie finlandeză’.

Protestantul & primatul & afganul & francezii & cronicarii (W., L.).

Episcopii germani de azi nu sunt mai lucizi decât aceia de acum un veac.

Miéville despre sadocraţie: o ieremiadă bombastică, moralizatoare, recuzita demascării, indignarea virtuoasă, tonul ipocrit.

Wood, într-un articol despre Levi, cu ifose de erudiţie, dă ca descoperiri nişte lucruri de ordinul evidenţei (‘masochismul’ unui autor); tonul are o vehemenţă ipocrită, de gazetărie colţuroasă. Timpul nu consacră orice.

Răul lumii de azi, pentru atâţia tradiţionalişti, e că oamenii au idei, adică educaţie (şi aceste idei sunt ponosite, greşite, etc.). Educaţia universală a determinat această pseudomorfoză.

Sinclair şi alimentaţia. London despre ‘Jungla’, Lewis ca furnizor al lui London. Sinclair, la 23 de ani. Lewis, la 27 de ani. Ambii au scris literatură de divertisment. Religia pentru amândoi, parapsihologia pentru primul. Al doilea pare versiunea evoluată a primului. Pretenţiile literare ale celui de-al doilea. La ambii, moralismul. După cum îşi dădeau seama ei înşişi, critica americanismului era cât se poate de americană. Scenariile. Niciunul nu e, azi, criticat de dreapta americană.

Credulitatea, ipoteza psihologică, îmbuibaţii. Lipsa de imaginaţie şi idealizarea.

Obişnuitul, ca principiu al experienţei. Statisticul nu înseamnă legitimul. Obişnuitul nu epuizează legitimitatea.

Când explicarea devine răstălmăcire; oamenii, încercând să-şi explice sau exprime percepţia, o răstălmăcesc, o distorsionează, ajungând chiar să exprime contrariul. În parte, motivul e că elucidarea are ca bază dispoziţii temperamentale, etc.. Momentul de empatie e distorsionat. Inspiraţia e pierdută când inşii se încredinţează mecanicii. Admiraţia nu te face egalul lucrului admirat.

Tendinţa americanilor de a lăbărţa în modul cel mai anost cauzele: retorism mălăieţ care e explicat de democraţie, educaţia maselor, chiar tradiţia protestantă. Istoria stângii americane, cu reputaţiile ei exagerate.

Tenisul şi obrăznicia.

Unitatea omenirii şi defăimarea foştilor colegi. Convivii de la 25 de ani, când era înlocuitoarea lui Wodehouse.

Vin. seara, 32,9 & 155 mii [napolitane, cafele & ţigări].
Joi seara, 155 & 172,9 mii [ţigări & polonezi, pâine, cafele, cola].
Mi. seara, 155 & 40 & 121 mii [ţigări & cola & budincă]. Marţi, 155 & 110 & 157,2 & 195 mii [ţigări & web & polonezi, ketchup, cafele & ţigări, cola, dim.].
Sb. dim., 155 & 22 & 50 & 152,1 mii [ţigări & cafea & castraveţi muraţi & cârnaţi, pâine, cola].
Dum., 155 & 115,7 mii [ţigări & cafele, pandişpan, cola].
[Vin.—dum.: 850 mii, din mil. săpt. următoare; marţi—joi, 1,27 mil..]

Joi seara, nurlia.

Cafele: joi seara, pe 1 ½ zile; vin. seara, pe ½ zi, sb. dim., pe ½ zi.

Vin. seara, de la 7 ¼, 15 ţigări.
Vin., 5 & 17 ţigări.
Vin. seara, citit 1 ½ ore, până la 11 ¼.
De la 11 ½ seara, ‘Mireasa gorilei’.
Sb., la 12, prânz: ciorbă de pui. Sb., citit până la 9 seara ( 2 ¾ ore); de la 11 ¼ seara, comedia.
Dum. seara, citit 3 ¼ ore, până la 10 seara. Dum., de la 11 ½ seara, filmul despre Holmes.

Bolesław Prus, ‘Anielka’

‘Anielka’ e un roman despre moşieri şi ţărani, şi despre mormântul unui copil.
Precizia şi inteligenţa stilului sunt inegalabile, aşa cum e şi alcătuirea întregului. Intriga se desfăşoară la conacul moşierului falimentar, la cârciuma arendaşului evreu, în sat, printre mlaştinile unei moşii învecinate, apoi la conacul baronesei.
Ca artă narativă, ‘Anielka’ e un roman desăvârşit. Mai multe scene sunt extraordinare: întâlnirea Anielkăi cu fetiţa vecinului pizmaş, vizita mătuşii nevoiaşe, întrunirea ţăranilor la cârciumă, cearta guvernantei cu moşierul, duhurile rătăcind peste mlaştini. În experienţa Anielkăi, poezia e corelată cu distanţa morţii, cu distanţarea (sunt câteva metafore ale morţii: plecarea ca moarte, distanţa geografică devine distanţa morţii, distanţa simbolică a lumii de dincolo), educaţia literară a fetei e o educaţie în moarte (pe patul de moarte, ea se şi bucură pentru că are ocazia să moară aşa cum se cuvine). Terifiantul şi umoristicul alternează; pentru umor, există guvernanta, vechilul venit la curtea evreicei. Bolesław Prus era un autor neconcesiv, care nu face rabat nici de la realism, nici de la cruzime. Multe pagini sunt închinate misticii morţii, aşa cum îi trăieşte apropierea o adolescentă.
Grădina copilăriei Anielkăi are castani, arţari, salcâmi, tei, plopi, molizi, liliac, porumbar, trandafiri, ienupăr, sălcii. Descrierea grădinii e una neoclasică, cu unele precizări topografice.
Vremea de la gospodăria săracă dintre mlaştini, unde locuieşte vechilul Zając, e şi a debutului bolii fetei. Însă febrilitatea Anielkăi înseamnă distanţarea adusă de apropierea morţii, şi exprimată ca poezie. Pe când moşiereasa încă mai locuia acolo, înainte de a pleca să o întâlnească pe mătuşă, vechilul Zając povesteşte despre mlaştini, şi coexistenţa morbidă; mlaştinile sunt, pentru Zając, simbolul bucuriei pe care o avuseseră copiii lui, şi nu al bolii şi morţii lor.
Atmosfera slavă, ca afectivitate slavă, dă inefabilul romanului. Acest colorit puternic nu înseamnă un rabat de la realism. Obştea ţărănească nu e idealizată, iar vecinul pizmaş al moşierului îşi născoceşte planul chiar după ce Anielka îi oferise darul; onoarea ţăranului e superstiţioasă. E momentul Cinei celei de taină, când altruismul fetei e urmat de îndrăcirea ţăranului.
O altă trăsătură a artei lui Bolesław Prus e cruzimea: înfăţişarea bolii Anielkăi ar fi putut să primească un alt deznodământ. Deoarece atâtea suferinţe se adună nu pentru a fi urmate de ceva mai bun, ci pentru a suprima protagonista. Retrospectiv, pare să existe un surplus de chin. Cruzimea pare excesivă. Din punctul de vedere al sociologiei, nu cred că reprezentările literare ale durerii copiilor, în sec. XIX (literatura engleză, rusă, daneză, etc.), indică pragul mai ridicat al sensibilităţii publicului vremii, ci dimpotrivă, stoicismul, moralitatea, altruismul; nu arată nici indiferenţa, nici sadismul, ci stoicismul, virtutea, faptul că publicul accepta şocul. Abia cinismul nerostit al sec. XX a adus eludarea şi desfătarea sadică, gemene. Într-o vreme de reforme sociale şi de campanii morale atât de necesare, realismul tăios era cea mai bună formă de luciditate.
În ‘Anielka’, Bolesław Prus e un creator incomparabil de tipuri, de personaje tipice: moşierii scăpătaţi, baroneasa, arendaşul evreu, mătuşa săracă, guvernanta, vechilul de la mlaştini, ţăranii, servitorii baronesei, medicii, copiii. Mătuşa săracă e efigia răului, adesea iniţiatoare a unor modificări hotărâtoare (ea suscită nădejdea matrimonială a guvernantei, ea o convinge pe soţia moşierului să încerce să o viziteze pe mătuşa bogată): iniţiativele ei se sfârşesc terifiant pentru guvernantă, apoi pentru mama Anielkăi, şi tot ea e cea care merge în fruntea grupului la sosirea moşierului în locuinţa baronesei.
Moşierul e una din cele mai dezagreabile otrepe din literatură.

‘Michałko’, povestire despre un ţăran fără căpătâi care merge la Varşovia ca să lucreze, un timp, pe şantier, lasă impresia unui studiu realist cu poantă finală ca pentru o schiţă. Structura e, în acest mod, aceeaşi ca a lui ‘Antek’: unui studiu despre existenţa unui ţăran (Michałko, exemplar ca moralitate; Antek, nu tocmai: cam aerian şi necopt …), îi e dat un final deschis. În Varşovia, Michałko întâlneşte o lume mai diversă şi, uneori, mai deschisă sufleteşte decât cea în mijlocul căreia trăieşte Antek; altminteri, Michałko e exploatat de casier (însă ajutat de inginer, de domnul cel caritabil, de paznic), iar Antek, de cârciumar.

‘Antek’ aminteşte întrucâtva, ca tonalitate, de un basm (legătură pe care Bolesław Prus o şi explicitează, când povesteşte plecarea flăcăului). Povestirea e şi tonalitate folclorică, şi pledoarie poporanistă, şi cruzime.
E un fel de basm cu un episod naturalist, un altul de sentimentalitate sublimă, un semiton de blazare folclorică (lenea flăcăului, indiferenţa oamenilor; truda de artizan a lui Antek nu e rentabilă, priceperea de fierar nu e întrebuinţată), etnografie hazlie (învăţătorul, fierarul, primarul, femeile satului), şi un îndemn poporanist.

‘Vesta’ are personaje din mica burghezie varşoviană. Telalul e o apariţie memorabilă, iar ‘Vesta’ ţine atât de anecdotă, cât şi de atmosferă şi tanatofilie (vremea de toamnă, gestul naratorului), paginile despre narator şi telal fiind probabil cele mai izbutite.

Cu gustul lor pronunţat pentru oribil, aceste opere amintesc nu atât de sămănătorişti, cât de nuvelele lui Caragiale şi ale lui Delavrancea; iar ‘Antek’, de Slavici. Cu toţii, autori mai vechi decât autohtoniştii noştri antebelici.
În universul acesta polonez, există câţiva evrei: arendaşul lucid şi baroneasa întreprinzătoare din ‘Anielka’, telalul din ‘Vesta’.

Rowan Williams afirmă lucruri care să le convină foarte multora, cât mai multora, în vederea unei ‘căi de mijloc’, iar dacă se dezice cu ipocrizie de formalismul sloganurilor vremii, nu e mai puţin omul lor. Speculând gazetăreşte imaginea refugiaţilor orientali, omite să menţioneze atrocităţile la care aceştia deja se dedau; de vreme ce incriminarea nu poate fi extinsă nediscriminat, nici încrederea nu ar trebui să fie.
Rowan Williams e un om isteţ, educat, abil, prudent şi hedonist. Iar toate aceste atribute valorează cât acela care le deţine.
Fostul primat anglican flatează aproape în orice mod lumea, însă îi şi aparţine, e al ei. Rusofil aşa cum cere moda, versificator, pozeur, îi plac toate: teologia ortodoxă, Lourdes, etc.. Printre necatolici, de el s-au legat nădejdile pentru un ‘lider creştin’ impozant. Într-o vreme când judecăţile tranşante sunt neavenite, mintea însăşi devine boantă. El e mediocritatea în care cultura creştină mediocră se recunoaşte. Umanitarismul lui, subzistenţă a filantropiei liberale de sec. XIX, e reprezentativ pentru o clasă, probabil majoritară, de intelectuali creştini; ordinea gândirii lor e corectă, filozofia precede etica, principiile raţionale au întâietate, cum e şi de dorit.
Rowan Williams are 66 de ani. E educat la Cambridge, de la 52 de ani a slujit ca episcop de Canterbury.
Pledând pentru refugiaţii orientali, pare bizar că porneşte nu de la Evanghelie, ci de la imagini. E un strateg al prudenţei, devenită principiu autonomizat. ‘Inversarea puterii’ ar putea să se refere nu numai la coerciţia violentă, iar vaticinarea nu e o formă de coerciţie. Când e întrebat de ce clericii nu mustră, ca proorocii, fostul primat răspunde că Biserica nu trebuie să recurgă la coerciţie …. Trecerea de la moralismul prevalent la interzicerea coerciţiei (interdicţie care, implicit, le dă dreptate clericilor moralişti) e cam nebuloasă.
Undeva, evocă cu nostalgie antologiile de poezie galeză din anii ’60; de fapt, în însăşi gândirea lui e foarte mult din placiditatea (cu îndrăzneli convenabile, formale, isteţe) a anilor aceia. Cu fiecare ocazie, revine la motivele de a eluda denunţarea ‘păcatelor societăţii’: coerciţia e nepermisă, proorocii erau mai întâi lirici …. Dacă profetismul nu înseamnă numai critică, nu înseamnă nici reverie oţioasă.
Crezul său e că ‘împărăţiile acestei lumi devin împărăţiile lui Dumnezeu, şi nu invers’: adică progresismul încrezător al unui liberal din sec. XIX. Înţelegerea lui despre credinţă e şi ea reducţionistă (‘locuirea, limbajul, viziunea’), numai că în alt mod decât acela tradiţional. Mistica aceasta e necostisitoare, oţioasă. Multe din acestea sunt justificări, clişee. ‘Nesiguranţa răspunsurilor’ e o eschivare de un vag convenabil, flatant, şi ar fi mai bine să le lăsăm necredincioşilor dreptul de a-şi auma necredinţa. Sfinţenia agnostică e o petiţie de principiu, o ieftinire a sfinţeniei.
Eu nu împărtăşesc afecţiunea pe care atâţia o mărturisesc pentru acest retor încrezut. Putea să fi răspuns întrebării despre sfinţenia agnostică indicând Fericirile; însă el menţionează ‘locuirea lumii, limbajul, viziunea’: o eschivare duhnind a latura vremelnică a anilor ’60.
În chestiune nu e atitudinea omului, ci nivelul său, mediocritatea poleită şi inexorabilă.

‘Nuvela americană contemporană’ dă formă unuia din cele mai emoţionante momente ale literaturii: de la O. Henry la Broyard, cam patru decenii de proză scurtă americană, începând din primii ani interbelici, aşadar când literatura americană avea deja un veac de experienţă a formei succinte.

Probabil că antologatorul a arătat predilecţie satirei. La aşa ceva, John Reed, propagandistul bolşevismului, un ziarist aventurier, beletrist ocazional, e mai iscusit decât Runyon sau Lardner, a căror faimă nu mi s-a părut justificată de povestirile antologate aici.
Runyon are o povestire de umor hâtru, însă jovial, despre interlopi; nu ştiu ce efect sconta explicând mereu evenimentele, adică supralicitând, pentru a se asigura că a fost înţeles. Cu mai puţină solicitudine narativă, ar fi fost superioară schiţelor cu cuţitari ale lui Borges. Evenimentele sunt de o brutalitate francă, dar nu absurdă.
Povestirile lui Lardner sunt despre nababi şi ziarişti; ‘Lou Gregg, preşedintele lui «Modern Pictures Inc.»’, e căsătorit cu o fostă actriţă (care jucase în filme cu Harold Hodgson şi Marie Blythe), devenită alcoolică, blazată, curtată de un hodorog meschin, şi care afirmă: ‘Aş fi putut fi o Swanson …’. E o formă de moralism populist, pentru ca plebea să se simtă răzbunată că nu are viaţa bogătaşilor. Lardner flata abonaţii, asigurându-i că existenţa nababilor e de o scânteiere înşelătoare.
Există la S. Lewis o simpatie intelectuală, rezonabilă, neînduioşată, pentru personajele lui; unul din romanele sale a hotărât, pe când autorul mai trăia, alegerea profesională a enciclopedistului Săhleanu. Impresia de artă, şi fiindcă nimic nu e supralicitat sau idealizat. Knute Axelbrod, autodidactul din Joralemon, trece de la Prescott la A. Hope şi la G. du Maurier. Deţine o magherniţă, o pisică, un fotoliu sculptat. Şi-a dus viaţa ca ţăran, şi continuă să trăiască la ţară, însă descoperind ‘preeriile larg deschise şi ceţoase în lumina lunii’. Întâmplările sunt verosimile, pentru că tonul e rezonabil. Nu e ceva realist, pentru că e o snoavă cu tâlc; mi-a amintit filmul lui Lynch despre pelerinajul unui alt ţăran sfătos, dar arta lui S. Lewis e superioară, şi prin aceea că înţelepciunea fermierului Knute, acasă sau la universitate, e reprezentată cu limitările ei.
Autonecrologul lui S. Lewis e mai mult vanitos şi morbid; comparaţia cu Dickens poate fi propusă, dacă ne întrebăm ce personaje uluitoare a creat zelul satiric al americanului, pentru că satira, caricatura sunt valabile ca artă, dincolo de ţinta imediată, de eficienţa civică, o valabilitate estetică a lor e posibilă, prin ivirea umorului, a creaţiei de tipuri. Politica şi socialismul nu sunt menţionate, ci apar implicite în militantismul social, civic. Consacrării aşa de timpurii i-a urmat demodarea.
F. Sullivan are o schiţă, cu ceva din umorul absurd al americanilor, despre clica de la Cliveden şi politica filonazistă.
Schiţele lui Dorothy Parker sunt despre rasism şi despre spanioli; a doua exhibă, dincolo de sentimentalitatea ocazională, flatarea obligatorie a taberei simpatizate.

Aprecierea estetică nu e niciodată o măsurătoare fizică. O deosebeşte nu precizia, ci natura. Miza experienţei e identificarea, jubilaţie pe care unii o numeau ‘identificare’, însă pentru care pot fi găsite şi alte denumiri, probabil mai corecte.

Cele cinci filme muzicale, din ’36-’44. Însă numele unui regizor evreu e de două ori scris greşit, abreviat.

Atâtea ifose care înseamnă nimic despre nimic (intelectualii victorieni, etc.).

Legătura dintre Ritt şi Gorcey e dramaturgul Kingsley.

Diferenţa dintre cele mai cunoscute două romane ale lui Beyle e şi aceea dintre două forme de realism. Ele diferă prin modalitatea realistă întrebuinţată. (Reflecţie inspirată de câteva rânduri despre un film de la începutul anilor ’50, cu Marika Rökk.)
Cele mai faimoase două romane ale lui Beyle corespund unor estetici diferite, întocmai ca acelea ale lui Flaubert; însă nu ştiu dacă se poate afirma acelaşi lucru despre cele ale lui Camil P.. Cu alte cuvinte, pentru acesta din urmă, predilecţia e de ordin axiologic. E posibil ca ele să fie diferite numai ca opere, însă nu ca direcţie.

Aceşti oameni dispuşi să vadă filme suedeze sau ungureşti fără subtitrare.

Predilecţia lui Gib M. pentru FMD e un fapt de viaţă, nu de artă.

Posibilităţile comediilor muzicale de odinioară mi-au amintit de Beyle.

Inspiraţia şi dorul de ea; pentru că, uneori, ajungem numai să jinduim inspiraţia. Inspiraţia e dată, în sensul că cere o conduită; de aceea, unii amintesc harul, alţii libertatea. Libertatea e necesară primirii harului. Libertatea e a aspiraţiilor sincere, cu care se identifică fiinţa.

Şahistul: ‘Cavalerii teutoni’ (biserica, apărarea), Chaplin, Asimov, Bonaparte, Tolstoi.

Seriale (romanii, saxonii) & sovieticii & Lee, Kinski, Franco, pretinsul impostor.

Dum. seara, mă gândesc la Corman; meritul trebuie înţeles nu ca diluat în gloată, ci ca viu în persoană.

Kristina Söderbaum în ’44 & Elfie Meyerhofer în ’43 & Magda Schneider în ‘43& Marika Rökk întotdeauna & dra. Grable în ’48 & sexualitatea austriecei Nadja Tiller. Plus fetele dintr-un muzical al lui Busby B..

Filmul ca operă, inefabilul şi imponderabilul.

B. MacLane & M. Stone & Burr.

Trebuie să repudiezi surogatele nu din indiferenţă faţă de fantezie, ci dimpotrivă, pentru a nu accepta contrafaceri penibile. Surogatele semnifică nu aspiraţia fanteziei, mersul ei, înălţarea ei, ci sfruntarea. Respectul neavenit e în logica lui Trăsnea. Există situaţii de fantezie realizată nedeplin, dar acelea sunt distincte.

Vin., de la 11 ¼ seara, ‘Regina Kelly’ (fără ultimele aproape 20 de min.).
2 ¼ dim.—7 ½ dim.—9—cafea—11 ½, prânz: ciorbă de viţel—baie—1—4—5 seara—6. Sb., 9 ţigări: 9 dim.—12 & o ţigară, la 1, după baie & două ţigări, 4—5 seara, cozonac. Sb. seara, citit 2 ½ ore, până la 9 ¾.
Sb., de la 10 ¾ seara, filmul despre Mahlon.
Luni seara, citit 1 ½ ore. Până la 1 ½ dim., un film cu Pamela Baker şi Teresa Mae Allen.

Sb. dim. mai aveam 300 & 100 mii, şi 14 & 8 mil..
Sb. dim., 155 & 40 & 369 & 68,2 mii [ţigări & castraveţi muraţi & aproape 1 ½ kg. de ceafă de porc, un kg. de viţel & pâine, cafele, budincă]. Vin., 155 & mii [ţigări & ]. Joi, 79,1 & 215 & 181,5 mii [choux …, cafea & ţigări, icetea & orez, pui, cafea, usturoi]; mi., 195 & 40 & mii [ţigări, cola & gogoşi & ]. Marţi, 155 & 174,3 & 110 mii [ţigări & polonezi, pâine, cafea, ketchup & web]. Luni, 155 & 115,4 & 113 & 190 mii [ţigări II & choux …, pâine, cola & polonezi, cafele, pâine & ţigări, cola].
Dum., 155 & 420 mii [ţigări & tortul, 3 kg. de portocale, cafea, pâine, cola, budincă, săpun, două sacoşe]. Tortul e 17 lei; cele 3 kg. de portocale, 13 lei.
Luni, 155 & 150 & 317,3 mii [ţigări & trandafiri & pâine, salată, cafea, Aslavital]. Luni seara, 1,21 mil. [vols.].
[Sb. şi dum., 1,21 mil..]