Rowan Williams afirmă lucruri care să le convină foarte multora, cât mai multora, în vederea unei ‘căi de mijloc’, iar dacă se dezice cu ipocrizie de formalismul sloganurilor vremii, nu e mai puţin omul lor. Speculând gazetăreşte imaginea refugiaţilor orientali, omite să menţioneze atrocităţile la care aceştia deja se dedau; de vreme ce incriminarea nu poate fi extinsă nediscriminat, nici încrederea nu ar trebui să fie.
Rowan Williams e un om isteţ, educat, abil, prudent şi hedonist. Iar toate aceste atribute valorează cât acela care le deţine.
Fostul primat anglican flatează aproape în orice mod lumea, însă îi şi aparţine, e al ei. Rusofil aşa cum cere moda, versificator, pozeur, îi plac toate: teologia ortodoxă, Lourdes, etc.. Printre necatolici, de el s-au legat nădejdile pentru un ‘lider creştin’ impozant. Într-o vreme când judecăţile tranşante sunt neavenite, mintea însăşi devine boantă. El e mediocritatea în care cultura creştină mediocră se recunoaşte. Umanitarismul lui, subzistenţă a filantropiei liberale de sec. XIX, e reprezentativ pentru o clasă, probabil majoritară, de intelectuali creştini; ordinea gândirii lor e corectă, filozofia precede etica, principiile raţionale au întâietate, cum e şi de dorit.
Rowan Williams are 66 de ani. E educat la Cambridge, de la 52 de ani a slujit ca episcop de Canterbury.
Pledând pentru refugiaţii orientali, pare bizar că porneşte nu de la Evanghelie, ci de la imagini. E un strateg al prudenţei, devenită principiu autonomizat. ‘Inversarea puterii’ ar putea să se refere nu numai la coerciţia violentă, iar vaticinarea nu e o formă de coerciţie. Când e întrebat de ce clericii nu mustră, ca proorocii, fostul primat răspunde că Biserica nu trebuie să recurgă la coerciţie …. Trecerea de la moralismul prevalent la interzicerea coerciţiei (interdicţie care, implicit, le dă dreptate clericilor moralişti) e cam nebuloasă.
Undeva, evocă cu nostalgie antologiile de poezie galeză din anii ’60; de fapt, în însăşi gândirea lui e foarte mult din placiditatea (cu îndrăzneli convenabile, formale, isteţe) a anilor aceia. Cu fiecare ocazie, revine la motivele de a eluda denunţarea ‘păcatelor societăţii’: coerciţia e nepermisă, proorocii erau mai întâi lirici …. Dacă profetismul nu înseamnă numai critică, nu înseamnă nici reverie oţioasă.
Crezul său e că ‘împărăţiile acestei lumi devin împărăţiile lui Dumnezeu, şi nu invers’: adică progresismul încrezător al unui liberal din sec. XIX. Înţelegerea lui despre credinţă e şi ea reducţionistă (‘locuirea, limbajul, viziunea’), numai că în alt mod decât acela tradiţional. Mistica aceasta e necostisitoare, oţioasă. Multe din acestea sunt justificări, clişee. ‘Nesiguranţa răspunsurilor’ e o eschivare de un vag convenabil, flatant, şi ar fi mai bine să le lăsăm necredincioşilor dreptul de a-şi auma necredinţa. Sfinţenia agnostică e o petiţie de principiu, o ieftinire a sfinţeniei.
Eu nu împărtăşesc afecţiunea pe care atâţia o mărturisesc pentru acest retor încrezut. Putea să fi răspuns întrebării despre sfinţenia agnostică indicând Fericirile; însă el menţionează ‘locuirea lumii, limbajul, viziunea’: o eschivare duhnind a latura vremelnică a anilor ’60.
În chestiune nu e atitudinea omului, ci nivelul său, mediocritatea poleită şi inexorabilă.