Dacă cineva scrie patru cărţi strălucite în patru domenii diferite, este un autodidact (de ex., Marx, Simmel, Lukács).
Dacă altcineva scrie toată viaţa lucrări mediocre într—un singur domeniu, este un specialist.

(Mă gândeam la Paul Samuelson, neokeynesianul laureat Nobel, evreu.)

Orizontul civilizaţional al gândirii patristice se situează nu în atemporalitate, ci în prezentul Părinţilor, în datul lor istoric, de care e determinat şi condiţionat.
Ca atare, cei care îşi închipuie că se situează în atemporalitate asumându—şi orizontul civilizaţional al Părinţilor, aşa cum e dat, se situează, de fapt, altundeva: în prezentul istoric patristic. Atemporalitatea patristică e o iluzie pioasă, nici măcar folositoare. Patristica nu e limanul anistoricului, iar istoricitatea e nu numai limitare, ci şi posibilitate, condiţie a realizării, matcă a înnoirii. Gândirea patristică, dacă un astfel de întreg există, are ca orizont nu atemporalitatea, ci o istorie determinabilă.
Acest anacronism deliberat, al recursului la pretinsa atemporalitate, e şi o formă de snobism.

Interacţiunile indivizilor, relaţionările sunt obiectul psihologiei sociale, pe când obiectul sociologiei sunt formele sociale, cu funcţia lor. Distincte, psihologia socială şi sociologia sunt complementare, şi trebuie prezentate, şi gândite, împreună.
La nevoie, psihologia socială poate fi înţeleasă ca un capitol al sociologiei, sau o subdisciplină a ei (după cum e şi a psihologiei); dar sociologia ca atare nu poate fi redusă la psihologia socială. Psihologia socială se opreşte tocmai acolo unde sociologia e pe cale să înceapă—instituţii, etc., forme sociale în general.
Psihologia socială şi sociologia sunt atât distincte, cât şi complementare; sociologia nu se poate dispensa de elucidările psihologiei sociale—ca disciplină a interacţiilor, etc.. Nu se reduce la atât—dar nici nu poate scurcircuita acest nivel al analizei ştiinţifice.

Citesc despre Cercul de duminică budapestan—istoria socială a artei, etc.. A funcţionat trei ani. Mannheim era şi el evreu, şi a lucrat cu fratele lui Weber.
Antal a fost un alt evreu ungur participant la întâlnirile Cercului. Studiase cu Wölfflin şi cu Dvorák. Sindicalistul anarhist Szabó a conferenţiat pentru cerchiştii budapestani.

Patrologul recomandă un cântec al lui Morgan Page, Tegan şi Sara—de un pop vioi, dar obişnuit, cam convenţional—poate ar cere şi adecvarea—continui cu ‘Solitary One’, pe care l—aş recomanda cui îi place Tiamat, rock eterat, ‘Crucify’, ‘Fear of Impending Hell’, ‘Under Black Flags We March’ (Arch Enemy), ‘Honesty In Death’, ‘Theories from Another World’, ‘Poorest Waltz’, ‘Kheftiu Asar …’, e vorba despre deatheri inspiraţi de miturile Cthulhu, pastişa ‘Die Rachekriegslied der Assyriche’, ‘Sacred Geometry’.

‘Manifestul Partidului Comunist’ se deschide cu o caracterizare a proletariatului—chiar în cap. I, ‘Burghezi şi proletari’, autorii încep cu lupta de clasă—opoziţie, luptă, înfruntare deschisă sau surdă, pe muţeşte—panorama istoriei ca necuprins al ‘gradărilor subordonate’—‘noi clase, noi condiţii de opresiune, noi forme de luptă’—şi e instructiv fiindcă dă exemple de exponenţi ai burgheziei (proprietarul manufacturii, acela al locuinţei, negustorul, cămătarul) şi de absorbire, scufundare a starturilor inferioare ale clasei de mijloc în proletariat (mici negustori şi comercianţi, meşteşugari şi ţărani).
Aceste Klassenkämpfen, antagonismele de clasă, apar ca relaţii de putere; voinţa de dominare se exprimă ca politic, servindu—se de economic. Trecerea de la sistemul industrial feudal la acela modern a însemnat trecerea de la ghilde, la sistemul manufacturier. Diviziunea muncii nu mai e între ghilde, ci în interiorul fiecărui atelier. Manufacturii îi corespunde ‘clasa de mijloc industrială’. Industriei moderne îi corespund ‘milionarii industriali’, ‘burghezii moderni’, şi piaţa mondială.
Modurile de producţie sunt diferenţiate nu prin tehnologiile întrebuinţate, ci prin relaţiile de muncă, relaţiile omeneşti. Nu tehnologia ca atare dă caracterul unui mod distinct de producţie.
Economicul conferă puterea, şi mijloceşte ascensiunea unei clase. Aşadar, e folosit, mai întâi, pentru obţinerea puterii: treptat, şi efectiv. ‘Manifestul …’schiţează relaţia ascensiunii economice cu aceea politică, în dinamica efectivă—şi se afirmă că ‘guvernarea statului modern nu e decât un comitet pentru gestionarea afacerilor întregii burghezii’. Burghezia a apelat la esenţializarea exploatării. Salarizarea e expresia socială a relaţiilor burgheze, capitaliste.
Exploatarea de către burghezie a pieţei mondiale ‘a dat un caracter cosmopolit producţiei şi consumului din fiecare ţară’.